Cometa 3I/ATLAS a pierdut peste 18 milioane de tone după întâlnirea cu Soarele

Cometa interstelară 3I/ATLAS a adus în raza de acțiune a telescoapelor noastre materie dintr-un alt sistem planetar, însă determinarea compoziției sale chimice nu este deloc simplă. Particulele energetice cu care cometa s-a ciocnit în timpul călătoriei sale prin spațiu i-ar fi putut modifica straturile exterioare.

Cât a pierdut cometa

Folosind doar datele publicate despre gazul emis de cometă, cercetătorii au calculat: sub influența căldurii solare, a fost distrus un strat de suprafață cu grosimea de aproximativ 1,7–5,2 m. Luând în calcul cantitatea probabilă de praf pierdută, unele estimări depășesc 10 m. Potrivit estimărilor astronomilor, cometa a pierdut circa 18–58 milioane de tone de materie — în principal apă, dioxid de carbon și monoxid de carbon.

Cum a fost măsurată pierderea de materie

Cometa 3I/ATLAS, descoperită în iulie 2025, a devenit al treilea obiect interstelar care a traversat Sistemul nostru Solar. Sub influența luminii solare, substanțele înghețate se transformau în gaz, formând un nor în jurul nucleului solid.

Astronomii au colectat date publicate privind viteza cu care diferite substanțe părăseau cometa înainte și după apropierea sa maximă de Soare. Ei au modelat modul în care această viteză s-a schimbat de-a lungul traiectoriei, apoi au calculat pierderea totală de masă.

Pentru a transforma această pierdere în adâncime, cercetătorii au modelat nucleul cometei ca o sferă cu raza inițială de 1,3 km și cu o densitate caracteristică cometelor din Sistemul Solar. Apoi au calculat cu cât se va micșora raza nucleului pe măsură ce pierde materie. Totuși, estimarea obținută descrie eroziunea uniformă pe întreaga suprafață și nu arată cât de profund au fost distruse zonele separate.

Praful schimbă imaginea

Cometa pierde nu doar gaz, ci și ejectează particule solide. Dacă sunt luate în calcul, s-ar putea dovedi că Soarele a distrus o cantitate mult mai mare de materie. În cazul unor cantități egale ca masă de praf și gaz pierdute, eroziunea modelată a variat între 3,4 și 10,5 m. La un raport praf-gaz de 1 la 4 — între 8,6 și 26,7 m.

Aceste intervale reflectă presupuneri diferite privind durata în care cometa a rămas activă. Calculele conservatoare iau în considerare doar intervalele observate, iar cele mai ample se bazează pe extrapolare — datele privind activitatea sunt extinse asupra perioadelor neobservate, când cometa era suficient de aproape de Soare pentru ca anumite substanțe să înceapă să fie eliberate sub formă de gaz.

Într-un studiu anterior s-a presupus că, sub influența radiației, monoxidul de carbon din straturile exterioare ale cometei se transformă în dioxid de carbon. Acest lucru ar putea explica cantitatea neobișnuit de mare de dioxid de carbon detectată în gazul emis înainte de apropierea maximă a cometei de Soare. Potrivit acelei modelări, zona modificată chimic se află la o adâncime de aproximativ 15–20 m. Conform noilor calcule, bazate doar pe datele privind gazul, un astfel de strat nu ar fi trebuit să se formeze, însă în unele scenarii care iau în calcul praful, adâncimea poate fi comparabilă sau chiar mai mare.

Oamenii de știință concluzionează că „este posibil ca suprafața să fi fost erodată până la straturi cu o compoziție neschimbată”. Totuși, calculele nu demonstrează că acest lucru s-a întâmplat cu adevărat. În plus, diferite tipuri de gheață pot ocupa părți diferite ale cometei, schimbând compoziția gazului emis, fără a scoate la suprafață straturile interioare neatinse.