Plasticul din sticle și pahare, recunoscut drept o amenințare pentru plămâni

Angajații Institutului Coreean de Cercetare în Biosștiințe și Biotehnologie, împreună cu colegii lor, au administrat șoarecilor nanoparticule de polietilenă și au constatat o inflamație acută, comparabilă ca intensitate cu funinginea din gazele de eșapament, transmite sciencedirect.com.

Nanoplasticele sunt particule de sute de ori mai subțiri decât un fir de păr uman, care se formează pe măsură ce produsele din plastic se descompun în timp. Toxicitatea lor a fost testată cel mai des pe polistiren: din acesta se prepară cel mai ușor probe-etalon pentru experimente. Polietilena, din care sunt fabricate sticlele și pungile, precum și polipropilena din capace, pahare și ambalaje nu au fost până acum cercetate corespunzător. În noul studiu, particulele din ambele materiale au fost sintetizate și administrate șoarecilor direct în trahee, iar pentru comparație a fost utilizată funinginea din gazele de eșapament ale motoarelor diesel.

Ambele tipuri de plastic au provocat inflamație acută, iar intensitatea reacției a depins de metoda de calculare a dozei. În funcție de masă, polietilena nu a fost mai prejos decât funinginea, iar după suprafața totală ambele materiale au depășit-o: la o greutate infimă, particulele ultrafine au o suprafață „activă” uriașă, care intră în contact cu țesuturile. „Echipele de curățenie” ale plămânilor, macrofagele alveolare, aflate sub atac, au produs specii reactive de oxigen — molecule agresive care deteriorează celulele și declanșează atragerea unor noi celule imunitare. Analiza activității genelor a confirmat restructurarea căilor inflamatorii și de reglare imună.

„Sperăm că aceste rezultate vor deveni o bază științifică pentru trecerea de la evaluarea poluanților atmosferici doar după masă la criterii ecologice și medicale mai complete, care țin cont de particularitățile nanoparticulelor”, a declarat conducătorul studiului, Jinyoung Jeong.

Nanoplasticul înconjoară omul pretutindeni: se desprinde din sticle, pungi, haine sintetice și ambalaje, ajungând în aer, apă și alimente. Astfel de particule au fost depistate în țesuturile plămânilor umani, în sânge și chiar în placentă, precum și în zăpezile din Arctica. Totodată, normele sanitare iau în calcul în principal masa prafului din aer — pentru fragmentele ultrafine de plastic, această abordare nu mai este suficientă.

Polietilenei și polipropilenei le revine cea mai mare parte a producției mondiale de plastic, iar volumul materialului care se transformă prin uzură în praf este în continuă creștere. Autorii studiului urmează acum să demonstreze reproductibilitatea efectului în modele cu durată mai lungă.