Stația interplanetară Cosmos-482, cu o greutate de jumătate de tonă, a căzut în Oceanul Indian

Reintrarea în atmosferă a stației Cosmos-482 a fost monitorizată de Sistemul Automatizat de Avertizare privind Situațiile Periculoase în Spațiul Cosmic Apropiat de Pământ, se arată într-un comunicat, potrivit bbc.com.

Sonda destinată planetei Venus a fost lansată de pe Cosmodromul Baikonur în dimineața zilei de 31 martie 1972. Aceasta era o copie de rezervă a altei sonde, ambele făcând parte din programul „Venera-8”. Cele două aparate aveau echipamente și caracteristici identice.

Astfel de lansări „duble” erau practicate pentru a crește șansele de succes în cadrul misiunilor interplanetare.

Lansarea se făcea cu rachete „Molnia-M”, din aceeași familie cu „Soiuz”, dar cu o treaptă suplimentară, pentru a putea trimite aparate mai grele pe orbite mai înalte.

„Venera-8”, lansată cu patru zile mai devreme, a ajuns la destinație și a îndeplinit complet programul de cercetare a planetei, în timp ce copia sa a suferit o defecțiune și a rămas pe orbita Pământului.

Accidentul

Primele trei trepte ale rachetei purtătoare au funcționat normal, plasând modulul principal pe o orbită terestră joasă, punct de plecare pentru traiectoria interplanetară.

Totuși, stația nu a reușit să intre pe traiectoria spre Venus din cauza unei defecțiuni a treptei de accelerație, care s-a oprit mai devreme decât era prevăzut.

Ulterior, stația a primit denumirea de „Cosmos-482”. În URSS, în acest fel erau mascate unele lansările eșuate, prezentate ca reușite, sub pretextul plasării cu succes pe orbită a unui satelit.

Conform paginii Administrația Națională Aeronautică și Spațială (NASA) dedicate aparatului, acesta s-a împărțit în patru părți: două au rămas pe orbita joasă și au ars în atmosferă în 48 de ore, iar alte două – probabil modulul de coborâre și unitatea cu motorul principal – au intrat pe o orbită eliptică mai înaltă.

„Elementele rezervoarelor de combustibil din titan au părăsit orbita în câteva zile și au căzut în Noua Zeelandă. Alte părți ale stației și treapta a patra a rachetei, adică Blocul L, au rămas pe o orbită eliptică alungită. Apogeul era la aproximativ 9.800 kilometri, iar perigeul la 210 kilometri altitudine”, a declarat pentru BBC Gheorghe Trișkin, autorul canalului de Telegram „Техасский вестник” despre lansări spațiale.

„Chiar pe porțiunea cea mai joasă a orbitei, atmosfera terestră începea treptat să frâneze resturile, reducând lent apogeul. Coeficientul balistic (care indică cât de intens este frânat un obiect în atmosferă) al modulului de coborâre, datorită formei sale, i-a permis să rămână pe orbită mult mai mult decât celelalte resturi – 53 de ani. De aceea a durat atât de mult până la reintrarea lui”, a explicat expertul.

Conform NASA, greutatea modulului de coborâre este de 495 de kilograme.

Un modul ultrarezistent

Căderile de obiecte spațiale nu sunt o problemă majoră dacă acestea ard în atmosferă sau dacă reintrarea este calculată și controlată de la sol.

De exemplu, stația spațială „Mir” a fost coborâtă intenționat de pe orbită și distrusă deasupra Oceanului Pacific.

Însă „Cosmos-482” va cădea necontrolat și, mai grav, este foarte probabil să nu se dezintegreze complet în atmosferă.

Asta pentru că modulul de coborâre a fost proiectat pentru aterizarea pe Venus – o planetă cu o atmosferă mult mai densă și temperaturi mult mai ridicate, ceea ce înseamnă că aparatul a fost construit pentru condiții de reintrare mult mai dure.

„Modulul de coborâre era conceput pentru o intrare extrem de agresivă în atmosfera planetei Venus, așa că ecranul său termic și compartimentul ermetic au șanse mari să supraviețuiască reintrării în atmosfera terestră. Totuși, e puțin probabil ca aparatul să rămână complet intact. Observațiile indică faptul că parașuta ar fi fost deja desfăcută cu mult timp în urmă, ceea ce ar însemna că integritatea structurii a fost compromisă și multe vor depinde de profilul reintrării”, a spus Trișkin.

Potrivit acestuia, calculele bazate pe parametrii orbitei arată că zona posibilă de impact se suprapune aproape în totalitate cu suprafața uscată, mai exact cu teritoriile Egiptului, Siriei, Turciei și Azerbaidjanului, ceea ce implică riscuri reale pentru zonele locuite.

„Dacă presupunem că aparatul va supraviețui complet și va lovi solul cu viteza calculată de 242 kilometri pe oră, energia impactului ar fi de aproximativ 1,1–1,2 MJ, ceea ce echivalează cu explozia a câteva sute de grame de trinitrotoluen”, a mai spus el.

Acum ne puteți urmări și pe Telegram, Facebook și Instagram pentru a fi la curent cu ultimele știri.