Cum americanii construiesc un stat mondial, pe care tot ei să-l conducă

Les Echos este un cotidian francez de informaţie economică şi financiară de orientare liberală.

Se spune adesea că ne îndreptăm spre o lume multipolară, că hegemonia mondială americană nu este decât o „paranteză“ aşa cum, înaintea ei, a fost hegemonia Imperiului Britanic la graniţa dintre secolele XIX şi XX, pierdută din cauza ascensiunii Germaniei, Statelor Unite apoi a Rusiei, continuă Fabry.

Este uitat că dominaţia americană instaurată după 1918 şi, mai ales, după 1945 este de cu totul altă natură faţă de cea a Imperiului Britanic.

Acesta din urmă a fost un imperiu colonial, domeniul imperial al unei naţiuni care de secole juca jocul puterii şi îşi căuta propria salvare în adâncimile strategice ale unui imperiu maritime şi prin promovarea propriului echilibru al puterilor în Europa continentală. Niciodată hegemonia britanică nu a fost percepută ca o încălcare a ordinii naţionale europene şi a rivalităţilor tradiţionale: Anglia era cea mai mare putere, eventual arbitru între „camarazii“ de joacă.

Pentru „imperiul american“, lucrurile stau diferit. La început, America a acţionat cu intenţia de a crea regulile, nu doar pentru a arbitra conflictele şi pentru a influenţa zi de zi ordinea mondială, ci şi pentru a construi o ordine comună.

Aceasta se traduce prin stabilirea unei serii de instituţii interna­ţionale: Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia Mondială a Comerţului şi, bineînţeles, Organizaţia Naţiunilor Unite, embrionul Parlamentului Mondial şi a tot ceea ce derivă din acesta.

America a devenit astfel jandarmul mondial, mai ales prin NATO, şi fi­nan­ţatorul cheltuielilor pe care le implică aceasta datorită statutului dolarului de monedă de rezervă şi a abandonării, sub Nixon, a convertibilităţii în aur.

Nu s-a pus problema, ca în cazul Imperiului Britanic, de a fi cea mai mare putere şi de a preveni închegarea altora, ci de a organiza o formă de guvernare comună a afacerilor mondiale în colaborare cu toate puterile în interiorul unui sistem supranaţional.

Totuşi, America foloseşte acest sistem într-un singur sens pentru că îi permite să-şi impună altor naţiuni autoritatea asociindu-şi o autoritate colectivă care depăşeşte suveranitatea naţională, dar refuzând să-şi altereze propria suveranitate.

Aceeaşi metodă ca a regilor europeni

Se poate vedea limpede că America nu doar că acţionează diferit faţă de politica imperială britanică, dar şi în aceeaşi manieră cu cea în care regii europeni şi-au consolidat puterea şi au depăşit feudalitatea construind statele moderne.

Pentru a realize aceasta, regii nu s-au mulţumit să devină doar cei mai puternici seniori ai oridinii feudale  – ceea ce se potriveşte şi Imperiului Britanic –, dar s-au asigurat că trec dincolo de ordinea feudală. Pentru a face aceasta, ei au construit un sistem judiciar de-a lungul regatului, care s-a impus prin garanţia imparţialităţii şi competenţei, spre comparaţie cu justiţia feudală locală, adesea coruptă. Au dezvoltat, de asememea, un sistem capabil săi judece chiar şi pe lorzi.

Însă cel mai mare pas a fost făcut odată cu stabilirea instanţelor reprezentative pentru păturile sociale: preoţi, nobili, burghezi. Aceasta le-a permis să schimbe rapid ordinea feudală. Acesta a fost cazul Angliei în 1295 cu Parlamentul model, al Franţei în 1302 cu Stările Generale, al Spaniei în 1476 cu „Cortele“ de la Madrigal, al Germaniei cu Reichstag-ul din 1495, al Rusiei cu soborul Zemski din 1549. De fiecare dată, crearea acestor adunări-parlamente a permis crearea unei forţe armate de poliţie generală, finanţată printr-un impozit permanent, adică formarea unui stat regal, începutul sfârşitului feudalităţii.

După 1945, la fel au făcut şi SUA, dar la nivel mondial: crearea unei adunări, ONU, şi a unei şirag de instanţe care-i permit să schimbe ordinea internaţională tradiţională. Acordurile de la Bretton Woods au constituit introducerea unui impozit mondial, reprezentat de privilegiul dolarului, care permite SUA să-şi finanţeze armata, poliţia mondială, care asigură securitatea căilor de comunicaţii şi-i prinde pe dictatorii-bandiţi sau sancţionează „statele-paria“.

Piaţa vs. statul universal

La ora actuală, SUA sunt ceea ce Anglia n-a fost niciodată: monarhul din fruntea statului mondial. Deocamdată, acest stat este unul regal, deşi rolurile sale se multiplică din ce în ce mai rapid. Aşa cum au început şi regii, odată stabilit aparatul de stat şi ordinea feudală depăşită, pentru multiplicarea legislaţiei în toate domeniile, mai ales cel economic, vedem FMI având rol de mijloc de redistribuire spre ţările aflate în dificultate. Este foarte probabil ca, în următoarele decenii, OMC să devină o organizaţiei din ce în ce mai intervenţionistă. În prezent, poate fi menţionată introducerea foarte contestatului tratat de comerţ liber transatlantic (Tafta) sau pe cel transpacific (TPP).

Şi acesta este pericolul: un stat nu se opreşte din creştere după apariţia sa, tinde spre o logică proprie şi spre absolutism. La fel a făcut Roma: amprenta statului mondial roman a devenit din ce în ce mai evidentă şi mai grea; dar, spre deosebire de direcţia luată de construirea statului monarhic în Europa, la sfârşitul drumului nu stă introducerea unui parlament liberal, ci colapsul global. În cele din urmă aceasta ne aşteaptă.

În orice caz, această diferenţă radicală de natură faţă de Imperiul Britanic nu ne permite să concluzionăm că hegemonia americană se va prăbuşi în deceniile următoare. În acest sistem, China şi SUA nu sunt rivali, ci mari lorzi feudali, vasali recalcitranţi ai monarhiei. Precum marile monarhii feudale de alatăieri, aceastea recunosc cu greu creşterea puterii regale, aşteaptând în schimb o revenire care nu mai vine şi promiţând un război civil mondial.

Cei care denunţă continuu mondializarea văd adesea un complot, o conspiraţie. Nu este cazul: este pur şi simplu evoluţia normală a puterii, spre un stat universal. Roma a fost un astfel de stat universal. Astăzi, vorbim de „mondializare“, afirmăm că este bine să fii „cetăţean al lumii“. În antichitate, stoicii afirmau că „cetatea înţeleptului este lumea“.