Republica Moldova, un eşec al democraţiei

Am face-o cu drag şi recunoştinţă pentru cei ce s-au jertfit pentru el. Dar, aşa cum majoritatea trăitorilor acestui stat îşi duc viaţă în suferinţă şi nemulţumire, nu avem dreptul şi nici etic nu este să trecem cu vederea starea generală a patriei lor.

Nu se potriveşte să ne dedăm în laude, care, pe acest fundal, ar fi mai mult decât necuviincioase. Ar fi precum am vorbi de sănătatea mortului întins pe laiţă. Or, aşa cum se prezintă lucrurile astăzi, în ziua celei de-a 24 aniversări a Republicii Moldova, ea abia de îşi mai ţine sufletul. Nu o spun eu, o zice însuşi prim-ministrul Valeriu Streleţ.

Să încercăm să pătrundem în esenţa acestei fraze. Streleţ afirmă, deci, că „din 1992, Republica Moldova nu a avut o perioadă mai complicată decât este acum”. În concepţia lui, anul 1992 este anul de referinţă cu cele mai mari probleme din istoria Republicii Moldova. Streleţ are dreptate. Ştim că în 1992 a fost război, că în acel an priporos, Rusia a declanşat un război de agresiune chiar în ziua când Republica Moldova era admisă la New-York în Organizaţia Naţiunilor Unite. Sute de tineri au fost mobilizaţi, alte sute de cetăţeni s-au înscris ca voluntari în rândurile apărătorilor.

Războiul a provocat durerea pierderilor multor fiinţe dragi, a declanşat lipsuri, haos în economie, grave lezări de conştiinţă în situaţia când micul stat care a îndrăznit să se declare independent se afla de unul singur în faţa unui agresor înarmat până în dinţi, turbat de ură, obraznic şi avid de sânge.
A urmat un armistiţiu umilitor care a legiferat statuarea agresorului în rol de pacificator, aflarea lui, până astăzi, în teritoriul ocupat. Anul care a urmat după război a adus o inflaţie devastatoare, perioadă încheiată cu venirea la putere a nomenclaturii sovietice revanşarde.

A fost primul eşec al democraţiei moldovene aflate încă în faşă. La toate capitolele – politic, economic, militar, teritorial şi psihologic – Republica Moldova a avut de pierdut. Cu toate acestea, societatea nu a clacat neputincioasă în faţa greutăţilor. Ea a păstrat vie sămânţa speranţei, şi-a revenit, a restabilit mişcarea statului pe culoarul democratic.

Puterea care a ridicat-o în picioare a venit de la înţelegerea cauzelor care au provocat greutăţile: prăbuşirea Uniunii Sovietice şi agresiunea Rusiei.

Erau cauze generate de factori externi şi ţinteau cea mai preţioasă avere obţinută în lupta de independenţă de imperiul sovietic – Libertatea.

Venirea la putere a comuniştilor în 2001 a fost mai degrabă un accident, decât un eşec al democraţiei, pentru că epigonii bolşevismului au revenit la cârma statului profitând de oportunităţile democraţiei şi drept consecinţă directă a unei crize financiare catastrofale întâmplate în Rusia în august 1998. Având o economie dependentă în proporţie de 70% de piaţa Rusiei, Republica Moldova nu avea cum să nu cadă pentru a doua oară în capcanele puse în calea ei de cei o vor din nou în robie. Înţelegând că averea lor cea sacră – Libertatea – este din nou în pericol şi că servitorii acestui pericol sunt comuniştii care şi-au demascat esenţa şi intenţiile în aprilie 2009, moldovenii i-ai măturat de la putere. Tot atunci ei au înscăunat un conglomerat de forţe ce se declarau adevărate depozitare ale principiilor şi valorilor democratice câte au putut fi cultivate vre-odată în Republicii Moldova.

Şi iată că de şase ani statul este guvernat de aceste forţe democratice pro-europene. Trei Alianţe au deţinut şi ţin în mână pâinea şi cuţitul bunăstării.

De ce atunci poporul umblă supărat, sărac şi flămând? De ce nemulţumirea generală îl determină pe un prim-ministru provenit din tagma lor să declare că azi Republica Moldova trăieşte perioada cea mai complicată? Nu din motivul că la puţin după acceptarea acestui post responsabil, Streleţ şi-a dat seama că statul, cel declarat în Constituţie şi apretat cu legi pe toate părţile, nu există în realitate? Că democraţia care ar trebui să-l ajute să facă reforme pentru a scoate ţara din impas şi a întoarce încrederea cetăţenilor, este o himeră? Că în realitate statul aparţine unor clanuri politice stăpânite de anumiţi oligarhi şi funcţionează, fără excepţie, în interesul lor: puterile legislativă, executivă, judecătorească, plus cea mai influentă parte a mass-media sunt controlate de aceste clanuri.

Ceea ce a mai înţeles Streleţ este că statul pe care l-a preluat recent din funcţia executivă centrală are imunitatea zero în faţa molimei canceroase concrescute peste tot. Pericolele venite din afară consolidează populaţia în jurul forurilor diriguitoare ale statului, aşa cum s-a întâmplat în războiul din 1992, pe când morbul Sistemul corupt, pătruns în mădularele statului, le slăbeşte fatal pe ambele. Ori, furtul miliardelor de lei din bănci l-au pregătit şi aranjat nu hoardele de agresori străine, nu cazacii şi nici bandele de mercenari. Tâlhăria fără precedent în istoria omenirii au săvârşit-o nu străinii, este opera mârşavă a unor activişti de partid concreţi, a unor funcţionari publici concreţi promovaţi de partide concrete, toţi activând deschis într-un mediu autohton concret.

Dacă nu va face lumină în acest caz de furt, devenit de actualitate politică excepţională, Streleţ va sfârşi, politiceşte, alături de şeful lui de partid care, aflat în aceeaşi funcţie, a tărăgănat mişeleşte să facă lumină în alt caz excepţional de important pentru funcţionarea democraţiei – cel legat de crimele săvârşite de guvernul comunist în evenimentele din aprilie 2009.

Acum ne dăm seama de ce a spus Streleţ că trăim cea mai complicată perioadă din istorie. El a descoperit că se află în faţa unei misiuni aproape imposibile: să dărâme un sistem care a făcut să eşueze democraţia în Republica Moldova. Într-adevăr e foarte complicat dacă îţi pui această sarcină.
Venind de pe o poziţie secundară din Sistemul zidit şi cu participarea lui, Streleţ s-a pomenit pe prima poziţie a instituţiei care este obligată – de presiunea populară şi de partenerii externi – să dea lovitura de graţie acestui Sistem.

El trebuie să aleagă cui îşi va dedica mandatul – Sistemului din care face parte ori Republicii Moldova, căreia i-a jurat credinţă. Pentru că problema astăzi se pune tranşant: ori Sistemul oligarhic, ori Republica Moldova.

Ne-ar plăcea să credem că Streleţ va face alegerea colegei sale, Maia Sandu şi va trece de partea Republicii Moldova, chiar dacă va trebui să înceapă îndreptarea lucrurilor cu vârful oligarhic al propriului partid.

Dacă nu o va face şi va proceda în maniera precedenţilor prim-miniştri-colegi de partid – ezitant, egoist, prefăcut, superficial, mimat – sistemul se va consolida în continuare, iar şansele Republicii Moldova de a reporni motoarele asfixiate ale democraţiei se vor lăsa mult prea-mult aşteptate, ca ploile acestei veri toride.

Streleţ şi echipa lui trebuie să conştientizeze că Republica Moldova este astăzi un eşec grav al democraţiei. Ori, sărăcia face prima dovadă a acestei stări incompatibile cu democraţia. Cauzele sărăciei sunt în proporţie de 90 la sută de origine autohtonă. Ele sălăşluiesc în corupţie în proporţie de 99 la sută. Corupţia este tărâmul demnitarilor şi funcţionarilor care fac afaceri oneroase cu statul. Afaceri cu statul comit şi unii judecători, procurori, poliţişti care au învoirea politicului să facă din justiţie o sursă grasă de îmbogăţire. Luaţi împreună – demnitarii, funcţionarii, judecătorii, procurorii, poliţiştii de sub dirigenţia politicului – formează Sistemul.

Furtul miliardelor şi reacţia mai mult decât melancolică a structurilor de supraveghere ale statului este proba că Sistemul este capabil nu doar să bage democraţia în eşec, el este pornit să trimită Republica Moldova în comă. Fii om de stat, domnule Streleţ.