De ce a plecat şi va reveni Maia Sandu

Giovanni Sartori, autorul cărţii Teoria democraţiei reinterpretată, susţine că „un debuşeu natural al democraţiei etimologice este demolatria, adică prea multe discuţii despre popor fără a-i acorda de fapt nicio atenţie. Demolatrul – spune în continuare G. Sartori – vorbeşte despre „oamenii adevăraţi”, dar sfârşeşte, de fapt, prin a transforma într-un fetiş un popor ideal situat dincolo de posibilitatea de percepţie. Transformarea poporului ideal într-un fetiş este însoţită, adeseori, de un dispreţ total faţă de oamenii reali”. Observăm, o referinţă ruptă parcă din realităţile noastre.

În R. Moldova, demolatria, dintr-o preocupare constantă şi trăsătură distinctivă, s-a transformat într-o problemă a clasei politice, cu impact grav pentru omul simplu. De la sfârşitul anilor ‘80 ai secolului trecut încoace, figuranţi politici de diferite coloraturi ne tot copleşesc cu această obsesie. Adesea, fierbinţeala competiţiei discuţiilor despre popor îi aruncă în zona ridicolului. Ei ajung să vorbească în termenii demofiliei, demofilie însemnând iubire de popor. Este un tertip prin care ar dori să ne convingă nu doar că ne poartă de grijă, ci ne mai şi iubesc.

Lucrul cel mai grav este că din această a lor „iubire” rezultă sărăcia şi involuţia noastră din rău în mai rău. În timp ce ei, „iubitorii”, se îmbogăţesc pe seama noastră. Ne promit creşterea nivelului de trai. În realitate, cresc preţurile şi taxele noastre, casele şi valorile lor bancare. Ne promit avansarea pe drumul integrării europene. În realitate, ne înglodăm din ce în ce mai mult în mlaştina fărădelegilor şi a corupţiei lor. Istoricii spun că în istorie pentru totul se plăteşte. Oare nu prea scump ne costă „iubirea” lor? De fapt, acesta este preţul pe care-l plătim pentru nepăsarea şi dispreţul lor faţă noi. Or, tocmai acestea ascund ei după paravanul demolatriei.

Spuneam la început de ce a plecat Maia Sandu din politică. Demolatrii de la guvernare au sesizat un pericol într-o persoană care, pur şi simplu, nu este ca ei. E diferită tocmai prin faptul că îi pasă. Îi pasă de sine, prin tot ce face, spune, dând dovadă de profesionism, curaj, perseverenţă, inteligenţă, sănătate mentală. Aceste trăsături, împreună cu principialitatea, moralitatea şi capacitatea de a vedea lucrurile în context şi în complex, o fac net superioară oricăruia dintre ei – demolatrii. O fac o persoană incoruptibilă, integră şi autentică din fire. Din întreaga sa prestaţie rezultă stima, respectul, simpatia şi admiraţia de care se bucură din partea unui segment social considerabil.

Dacă ar fi fost ori ar fi acceptat să fie ca ei, evident, ar fi devenit prim-ministru. Ea însă, dintr-un principiu sănătos, n-a acceptat această metamorfoză de dragul postului respectiv. De ce? Pentru că îi pasă. Îi pasă cu adevărat de cei din jur, oameni reali, de grijile şi problemele lor. Îi pasă într-un mod firesc. Ea a refuzat să fie un prim-ministru care doar să discute despre „popor”, repetând întruna cât de mult îl iubeşte. Ea a dorit să fie un prim-ministru responsabil. Responsabil de soarta noastră şi făcând tot posibilul pentru a schimba, pe bune şi în bine, starea lucrurilor.

Ei, demolatrii, i-au spus, fără echivocuri, că încă nu a venit timpul schimbărilor profunde. De ce nu? Oare nu cumva, din aceeaşi iubire oarbă şi falsă? Ori poate din obişnuinţa de a se crede singuri-salvatorii în drept să deţină monopolul „iubirii de popor” – aducător de mari profituri. Cine oare nu vede că, de fapt, ei s-au speriat ca nu cumva să-şi piardă această mană cerească. Cine oare nu înţelege că, debarasându-se de Maia Sandu, ei ne-au lipsit de şansa noastră de a avea un prim-ministru care să ne redea speranţa de a ne simţi oameni. Speranţa de a ne bucura de viaţă acum şi aici – acasă la noi, în ţara noastră.

Mulţi cred că, fiind pusă în situaţia să plece în cele din urmă de la guvernare, Maia Sandu a fost învinsă şi nu va mai reveni niciodată în politica moldoveană. Şi asta este iluzia, în primul rând, a demolatrilor politici moldoveni. Poate că ar fi reuşit s-o învingă dacă ea ar fi fost ca ei – orgolioasă din fire – şi lovitura i-ar fi zdrobit amorul narcisist. Or, nefiind o persoană care să sufere de megalomanie, ea nu se lamentează prin a se autovictimiza. A ieşit din acest joc murdar al profitorilor într-un mod onorabil, învingătoare, într-un fel, şi chiar mai puternică decât era.

Maia Sandu a plecat din politică, dar va reveni. Va reveni, pentru că ea nu ştie să-şi aduleze şmechereşte poporul, erijându-se în marea şi singur-salvatoarea lui. Ea ştie să identifice şi poate rezolva problemele stringente ale unei societăţi de oameni reali. Ea nu doreşte cu orice preţ să fie politician de carieră, dar, fiindu-i un lucru indicat, se simte în elementul său în această postură. Ea nu este o aventurieră, dar e gata să-şi asume, în cunoştinţă de cauză, toate riscurile iminente unor schimbări profunde şi modernizatoare. Ea nu suferă de niciun fel de infantilism: nici psihic, nici politic. În fine, ea este modelul omului politic occidental, de care ducem lipsă şi avem atâta nevoie noi, cetăţenii Republicii Moldova. Maia Sandu trebuie să revină. Şi va reveni. Pentru că îi pasă!