Un călărăşean a învins moartea, de dragul copiilor săi

A trecut Odra, înţepenit de frig, în Germania a fost hrănit cu untură, în Belgia a nimerit într-un accident, la Paris a crezut că moare de foame, iar la Lisabona a vrut să mănânce un copac

Ajunsese deja la mijlocul râului Odra, când şi-a dat seama că e gata. Apa rece îi ajungea până la brâu, frigul nebun îi înţepenea picioarele, iar braţul cu care îşi făcea drum printre sloiurile de gheaţă îi era bocnă. În cealaltă mână, ridicată deasupra capului, ţinea strâns sacoşa cu haine de schimb şi pastă de dinţi. S-au oprit şi cei doi din faţa sa. Erau vineţi la faţă, tremurau ca varga. „Eu nu mai pot”, a zis primul. Al doilea a fost de aceeaşi părere. Singur în faţa apelor, la 30 de metri de Germania, Constantin şi-a amintit de cei doi copii ai săi - Odra parcă reflecta feţele lor. Doar pentru ei a decis să se sacrifice şi, dacă renunţă acum, nu va avea cu ce să le plătească studiile... Cale de întoarcere nu mai exista - ori moare în râu, ori ajunge în Germania. „Băieţi, înainte! Trebuie să învingem!”. Strigătul i-a ieşit din gură fără să-şi dea seama - poate că l-a rostit el, poate că fiorii de gheaţă din el. A închis ochii şi a păşit înainte. L-au urmat şi ceilalţi.

Poate că ar fi cedat în acea noapte Constantin Carp din s. Vălcineţ, Călăraşi, de n-ar fi trecut până atunci prin atâtea încercări eşuate de a părăsi Moldova. După ce fusese 13 ani profesor la Şcoala de meserii nr. 1 din Chişinău, a făcut lemnărie, construcţii, dar veniturile nu-i ajungeau nicicum să-şi întreţină familia. Astfel, în 2001, când prin Călăraşi începuse să bântuie un om care făcea vize de Polonia, contra a 1850 dolari, şi trimitea oamenii în Europa, Constantin a apelat nestingherit la acesta. „Copiii creşteau şi problemele sporeau. De dragul lor am plecat”, îşi argumentează astăzi decizia.

„Dă-o naibii de viaţă...”
Împreună cu alţi trei moldoveni, au fost duşi mai întâi în Ucraina, de unde trebuiau să ajungă în Polonia. Primele două încercări au fost zadarnice - grănicerii polonezi i-au întors înapoi. După o săptămână de priveghi în statul vecin, au reuşit să treacă hotarul a treia oară. În Polonia, au fost cazaţi într-un apartament, unde mai erau patru moldoveni. În primele zile, au fost anunţaţi să se pregătească să treacă Odra (râul ce desparte Polonia de Germania) înot. Li s-a spus să nu-şi facă griji, fiindcă apa nu-i rece şi e până la genunchi. Au stat în aşteptare o lună, punându-şi deoparte câte două pungi mari pentru gunoi, pe care intenţionau să şi le pună în picioare când vor intra în râu... „Moşul meu îmi povestea de mult cum, pe timpul războiului, trecea Odra pe un ger incredibil. Nici prin gând nu-mi trecea că-i voi repeta experienţa în vreme de pace... Era 23 decembrie 2001 şi gerul cobora sub minus 16 grade. Ne-am ascuns într-o cocioabă părăsită de pe mal, aşteptând încordaţi semnalul însoţitorului, care ne-a adus aici. N-am mai reuşit „să ne încălţăm în sacoşe”... La despărţire, însoţitorul ne-a spus că, de nu vom rezista şi ne vom întoarce, banii pe care i-am plătit lor nu ne vor fi restituiţi. Dar cum să trecem, mama dracului, dacă apa era îngheţată, iar gheaţa a plesnit sub noi? Se spărgea înaintea noastră la fiece pas, iar noi o dădeam cu mâna într-o parte, ca să ne croim drum. Iar apa ne creştea până la brâu. Nu înţelegeam nimic, nu mai gândeam, pur şi simplu mergeam şi îngheţam. Pe la mijlocul râului, frigul nebun ne-a muşcat de picioare - nici încolo, nici încoace. Băieţii au vrut să se întoarcă, şi eu tot. Dar atunci parcă am văzut pe gheaţă feţele copiilor mei... Mi-am luat inima în dinţi şi am zis să mergem. Ajuns la mal, nu mai aveam putere să ies. M-a împins din urmă consăteanul meu, Fedea, şi pe urmă eu l-am ajutat să iasă... Pantalonii ne îngheţaseră şi se împietriseră pe noi, făcând ţurţuri. Ne-am schimbat şi, după cum fusesem instruiţi, am ajuns la o biserică. De aici ne-a preluat o poloneză, mamă a trei perechi de gemeni. Am cerut nişte rachiu, ca să ne încălzim, dar ea ne-a adus ceai. A doua zi, lihniţi de foame