8 Martie în contraste la București: De la taverne cu flori, la haine negre, garoafe și femei în comunism

Orașul a fost cuprins în valul sărbătorii, tarabele cu flori au fost luate cu asalt de bărbați și femei, iar punctele ilegale de comercializare a florilor și altor soiuri de cadouri simbolice au fost la ordinea zilei. În comparație cu Chișinăul, la București nu a fost zi liberă, a fost o joie obișnuită, cu ale ei griji de rutină, însă care nu a împiedicat sărbătoarea să se desfășoare ca la carte, scrie unimedia.info.

Contraste

Bucureștiul a fost împărțit în două, trei, patru... „n” tabere. Cele mai vizibile au fost tabăra celor care au sărbătorit printre flori, cuvinte alese, ciocolată și cadouri, și tabăra activiștilor, cei pentru care 8 martie a înseamnat altceva decât flori.

La București s-a vorbit despre femei în diverse contexte. Făcând abstracție de la evenimentele de sărbătoare, o să mă refer la evenimentele care, cu această ocazie, au scos pe agenda publică subiecte ce dor, despre femeile din România cărora o floare nu le aduce nici primăvară și nici liniște în celelalte 654 de zile ale anului.

Cât M.A.I Îndurăm?

„Cât mai îndurăm?”, s-au întrebat și au întrebat autoritățile cele câteva zeci de femei adunate la ora 13:00 în fața Ministerului de Interne al României. Îmbrăcate în negru, în semn de doliu, cu garoafe în mână, manifestantele au  vorbit despre ultimele cazuri care au cutremurat România, bătând alarma o dată-n plus că, printre politicile elaborate în ultimii ani, România șchiopătează la capitolul protecției victimelor violenței și a violenței domestice, în general.

„În luna ianuarie, Nicoleta Botan a fost înjunghiată de fostul partener împotriva căruia obținuse un ordin de protecție. Atacul a avut loc în grădinița din București unde lucra și unde se aflau și cei doi copii ai săi. Femeia a murit la scurt timp după atac. În aceeași săptămână, o altă femeie, Alexandra Marin, a fost înjunghiată de fostul partener, militar, în timp ce se afla într-un coafor din localitatea Titu. A decedat la scurt timp. Militarul avea antecedente de violență domestică, fosta lui soție fiind nevoită să fugă din țară pentru a-și salva viața. Îl reclamase de nenumărate ori la poliție, fără ca poliția să fi luat măsuri. Un alt caz recent este al Violetei Mirică, ucisă la Galați în plină stradă, cu peste 15 lovituri de cuțit. Și în cazul ei existaseră plângeri înregistrate la poliție, fiind urmărită și amenințată de fostul partener în ultimii 2 ani.   

Aceste femei, și multe altele, au apelat la o instituție care a fost incapabilă să le salveze viața. Ordinul de protecție există în legislație încă din anul 2012, fără să existe proceduri de monitorizare 6 ani mai târziu. Cine răspunde pentru această întârziere? Cine este responsabil pentru viețile pierdute în acești ani? Cât să mai așteptăm? Câte femei trebuie să mai moară?”, se întreabă inițiatoarele manifestației feministe.

Cele câteva zeci de femei din fața Ministerului Afacerilor Interne au cerut ca polițiștii să fie instruiți să intervină în cazurile de abuz domestic, au cerut ca agresorii să fie monitorizați cu brățări electronice și să fie supravegheați pentru a nu mai încălca ordinele de protecție.

Groafele roșii aduse la manifesrație au fost aruncate în semn de protest pe scările MAI. Ulterior, inițiatoarele protestului au fost invitate de șeful Poliției Române pentru a discuta solicitările înaintate. După mai bine de jumătate de oră de discuții, reprezentantele au comunicat presei că șeful Poliției Române le-a dat asigurări că se vor întreprinde măsuri în privința celor solicitate, mai mult decât atât, la moment ar fi creat deja un grup de lucru interministerial pentru a identifica o soluție în introducerea unui sistem electornic de monitorizare a agresorilor.

Solidaritatea între femeile din România, dar și din toată lumea, poate aduce schimbări care să le facă viața mai sigură. Nu știm cât timp va trebui să treacă sau câte femei vor fi ucise până când aceste brățări electronice de monitorizare a agresorilor vor fi introduse în sistem, dar cert e că acest grup de feministe solidare cu femeile victime ale violenței domestice nu vor ceda, continuând să facă presiuni asupra instituțiilor statului.

Femei în comunism

O altă parte a Bucureștiului, o altă culoare. De această dată ne întoarcem în trecut, mai exact în anii de după al Doilea Război Mondial, o dată cu instaurarea regimului totalitar. 

La Institutul Cultural Român s-a vorbit aseară despre femeile din comunism, femei ale căror soți au fost uciși, femei ale căror copii au fost maltratați, femei batjocorite de securiști și femei deținute politice, în cadrul evenimentului organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România.

Povestea Ninei Moica, femeia care a devenit deținută politică la numai 15 ani și șapte luni, a trezit fiori celor prezenți în sală. În temnițele comunismului a petrecut 5 ani și 6 zile din viață, norocul ei, zice, pentru că a fost condamnată la 20 de ani. Pentru ce? Pentru că se opuse regimului, devenise membră a unei organizații de tineri, denumită „Uniunea Tineretului Liber din România”. Organizația a activat doar la nivel de idee, pentru că la scurt timp au fost reținuți și condamnați. Primul șoc l-a avut în închisoarea de la Jilava, „Acolo am întâlnit femei distruse, care făcuseră deja ani grei de pușcărie”, povestește aceasta. Ajunsă astăzi la vârsta de 74 de ani, Nina Moica își poveștește fila gri a vieții, dar ce a urmat după eliberare nu a fost nici pe departe roz.

Să fii fost deținut politic nu era ușor, să fii femeie fostă deținută politică era și mai greu. La cei 20 de ani Nina Moica nu avea terminat nici liceul, nici profesie nu avea. A durat ceva până și-a termina studiile. „Era greu să întemeiezi și o familie. Bărbații se fereau de fostele deținute politice, deși nu eram nici urâtă și nici proastă. Până la urmă m-am căsătorit tot cu un deținut politic. Preocuparea noastră era să nu aibă de suferit copilul, am avut norocul că a fost totul bine, chiar dacă am aflat în 1997 că și după eliberare au continuat să ne monitorizeze.

După Revoluție, mi-am cerut dosarul de urmărire de la CNSAS. L-am citit din scoarță în scoarță și am avut surprize cumplite. M-am îngrozit când am văzut că prieteni și cunoscuți - care obișnuiau să îmi calce pragul - s-au coborât într-atât încât să ofere note informative despre mine și familia mea”, povestește Nina Moica.

Așa se face că am intrat în democrație cum intră trenul în gară, fără a privi în urmă. Sunt mai bine de 28 de ani de la Revoluția Română din decembrie `89, iar urmele comunismului încă dor. Pentru unii rănile au rămas nevindecate, iar pe alții, aflați în goană după democrație și libertate, nu i-a interesat trecutul. Sunt povești cutremurătoare, iar 8 martie a fost o ocazie în plus să vorbim despre femeile puternice din această țară, despre ce stă cu adevărat în spatele acestei zile și, să mai medităm o dată-n plus, cât de libere, cât de în siguranță și cât de egale sunt femeile.

Dacă ați avea o paletă de culori, ce nuanță i-ați da zilei voastre de 8 martie din acest an? A mea ar fi îmbrăcată în negru, cu pete de roșu ca al garoafelor aruncate pe scările Ministerului de Interne și sumbrul gri al temnițelor comunismului.