Incidentul Palomares: bombe cu hidrogen deasupra Andaluziei

 Conform opiniei majorităţii specialiştilor în istorie recentă, Incidentul Palomares, cum a rămas cunoscut, a impulsionat cursa înarmărilor şi a adăugat un plus de tensiune în relaţiile dintre cele două superputeri de atunci, angajate în Războiul Rece.

La începutul anului 1966, când tensiunile dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite atinseseră un nou prag periculos pentru pacea mondială, executivul de la Washington a ordonat USAF (United States Air Forces) iniţierea operaţiunii Chrome Dome.

Pe scurt, operaţiunea consta în trimiterea unor bombardiere de tip B-52 înarmate cu bombe cu hidrogen, aeronave care trebuiau să survoleze cerul la limita graniţelor fostei Uniuni Sovietice, gata să-şi arunce încărcătura ucigaşă înainte de declanşarea unui conflict de proporţii. Chiar şi în eventualitatea unui distrugător război nuclear în care nu ar mai fi existat învingători sau învinşi, americanii vroiau să se asigure de un posibil "avantaj".

Operaţiunea Chrome Dome a făcut mai mult rău decât bine, cum fac majoritatea operaţiunilor militare.
Operaţiunea a debutat în momentul în care bombardierul de tip B-52 a decolat de la baza sa militară din Seymour Johnson, Carolina de Nord. Era echipat cu o încărcătură fatală, care consta în patru bombe cu hidrogen, model B28RI. Misiunea primită consta în traversarea Atlanticului şi a Mediteranei pentru a survola Munţii Caucaz.

Distanţa considerabilă obliga aeronava militară să facă o re-alimentare în aer, lucru care ar fi trebuit să se producă în spaţiul aerian al Spaniei.
În timp ce echipajele bombardierului şi al aeronavei alimentatoare cu combustibil încercau să definitiveze dificila operaţiune de reîncărcare cu kerosen, ambele avioane fiind în zbor la înălţimea de 9.450 metri, s-a produs în cele din urmă incidentul de care se temea toată lumea. Avioanele s-au ciocnit. Probabil în urma unei erori de pilotaj, aeronava de tip KC-35 s-a izbit puternic de partea superioară a bombardierului.

Ciocnirea a determinat o explozie atât de puternică, încât a fost observată de un al doilea avion B-52, care asista operaţiunea de re-alimentare aeriană, de la distanţa de aproape 2 kilometri.
Primele victime au constat din echipajul de patru oameni ai aeronavei KC-35, iar tre din cei şapte membri ai echipajului de pe bombardier au avut aceeaşi tristă soartă. Ceilalţi patru supravieţuitori ai ciocnirii şi exploziei au reuşit să se paraşuteze la timp, înainte de prăbuşirea acestei adevărate fortăreţe zburătoare.

Impresionantul B-52, supranumit "Fortăreaţa Zburătoare"

Ce se întâmplase cu bombele?

Avionul care avea la bord cele patru bombe cu hidrogen s-a prăbuşit în apropierea satului pescăresc Palomares, de pe coasta mediteraneană a provinciei spaniole Andaluzia. Trei dintre bombele de la bord au căzut pe sol; două dintre ele au explodat la impact, contaminând solul cu plutoniu. Cea de-a treia bombă ajunsă pe sol nu a explodat, iar a patra a căzut în Marea Mediterană. Recuperarea ei s-a dovedit a fi o experienţă dificilă şi periculoasă. Pentagonul şi-a trimis unii dintre cei mai buni experţi de atunci, specializaţi în indentificarea şi recuperarea armelor de mare risc pierdute accidental.

În urma colaborării dintre U.S. Air Force şi U.S. Navy, s-a constituit o celulă de criză condusă de dr. John P. Craven şi căpitanul Willard F. Searle. Căutările bombei-problemă au avut la bază estimări şi calcule matematice specifice, cu ajutorul unei metode bazate pe teoria bayesiană a probabilităţii (după numele celui care a elaborat-o, matematicianul britanic Thomas Bayes). Echipa condusă de dr. Craven l-a întâlnit pe Francisco Simo Orts, un pescar localnic care a surprins accidental momentul când bomba a căzut în mare. Evident, Orts a fost contactat de reprezentanţii Air Force pentru a-i ghida şi asista în operaţiunea de recuperare a periculoasei arme.

Situaţia era atât de serioasă şi tensionată, bomba putând exploda oricând, încât marina militară americană a trimis spre asistenţă nu mai puţin de 27 nave.
Bazându-se pe informaţiile oferite de pescarul spaniol, celula de recuperare a delimitat o zonă probabilă din mare unde ar fi putut cădea bomba. Peste 150 de scafandri militari au "scanat" fundul mării, iar în cele din urmă bomba a fost reperată.

Dispozitivul CURV-III- folosit de Marina Militară americană pentru scoaterea din adâncuri a bombei căzută în Mediterana

Instrumentul morţii a fost găsit după 80 de zile de căutări. Bomba se odihnea liniştită la adâncimea de 880 metri. Echipajul submarinului USS Petrel a reuşit să o aducă în siguranţă la suprafaţă, iar crucişătorul USS Cascade a venit din Napoli pentru a prelua periculoasa încărcătură şi a o trimite înapoi în Statele Unite.
După încheierea cu bine a operaţiunii de recuperare, Francisco Simo Orts a compărut în faţa Curţii Federale din New York pentru a cere o serie de drepturi băneşti care i se cuveneau conform legislaţiei americane, deoarece sfaturile şi ajutorul său au dus la recuperarea bombei.

Cum consturile unei bombe cu hidrogen erau pe atunci de circa 20 milioane dolari (conform declaraţiilor Secretarului Apărării de la Washington din acea perioadă), Orts avea toate motivele să insiste pentru o recompensă. Eforturile sale au fost în cele din urmă încununate de succes, iar oficialii din cadrul Air Force au declarat că au căzut la înţelegere cu pescarul spaniol, dar nici una din părţi nu a dorit să divulge suma de bani plătită.