Cum erau promovati moldovenii la posturile de conducere in perioada sovietica

Sursa: evenimentul.md
Istoria a fost mai intotdeauna nemiloasa fata de poporul moldovenesc. Aspiratiile lui de suveranitate si independenta nationala trezeau suspiciuni in randurile celora care, in virtutea conditiilor vitrege, au fost stapanii acestui pamant. Asa a fost si atunci cand Moldova se afla sub jugul Portii Otomane, si in vremea cand era gubernie a Rusiei tariste, si in perioada cand era Republica Sovietica.


Turcia, bunaoara, a manifestat intotdeauna neincredere fata de domnitorii Tarii Moldovei. De aceea, rudele lor apropiate erau luate ca ostatici la Constantinopol, situatie in care s-a aflat si Dimitrie Cantemir. Gubernia Basarabia niciodata n-a fost condusa de moldoveni. In anii 1918-1940, majoritatea locurilor in administratia locala, in invatamant si religie erau detinute de persoanele din Vechiul Regat. Posturile-cheie nu erau incredintate moldovenilor nici in perioada sovietica, deoarece lor li se imputa simpatie fata de Romania.

Moldovenii erau marginalizati si nu erau admisi la conducere, in anii cand Moldova intra in componenta fostei Uniuni Sovietice. De exemplu, majoritatea ministerelor si departamentelor republicane nu erau conduse de moldoveni. In anul 1970, din 18 ministri, numai sase erau moldoveni. Sectiile principale ale CC al PCM, cum ar fi cea organizatorica si a muncii de partid, administrativa, economica, generala aveau in fruntea lor persoane de alte nationalitati. Chiar daca, uneori, pentru statistica, era inaintat cineva din bastinasi la vreun post serios de conducere, peste putin timp era defaimat si scos din functie. Semnificativ in acest sens este destinul lui Anatol Corobceanu, care o perioada de timp a ocupat postul de viceprim-ministru pentru problemele culturii si invatamantului. In anul 1970, Biroul CC il elibereaza din aceasta functie „pentru pasivitate in lupta cu manifestarile de nationalism si lipsa de principialitate in lucru”. Dintre membrii Biroului numai Petru Pascari, presedintele Consiliului de Ministri, a incercat sa-i ia apararea. Cel mai laconic in timpul discutiilor a fost Semion Grossu, care a spus singura fraza: „Eu sunt de acord cu tovarasii care au vorbit”. Trezea banuieli chiar si A. Corobceanu, fost comandant de partizani, absolvent al Academiei de stiinte sociale de pe langa CC al PCUS, fost secretar al Comitetului orasenesc de partid Chisinau.


Ceva mai inainte fusese eliberat din posturile de conducere Artiom Lazarev, pentru faptul ca sustinea cultura nationala. Leonid Cemartan, viceministru al culturii, a fost inlocuit cu Boris Biuriucov, inginer silvicultor din regiunea Orenburg. Tot in acea perioada a fost eliberat din postul de director al Bibliotecii republicane, entuziastul Gheorghe Cincilei.


Marginalizarea moldovenilor se facea observata si in organele administratiei locale. In 1966, din 16 sefi de directii si sefi de sectii ai Comitetului executiv orasenesc Chisinau, numai doua persoane erau moldoveni. Iar printre conducatorii intreprinderilor industriale si de constructii din Chisinau nici unul nu era moldovean.
Acest lucru se facea simtit si in institutiile de invatamant, cultura, stiinta. Astfel, in anul 1961, din numarul total de aspiranti ai Academiei de Stiinte a republicii, numai 39 la suta le constituiau moldovenii. La Institutul Agricol, din corpul profesoral didactic, moldovenii alcatuiau doar 17 procente, iar la Institutul de Medicina – 32 de procente.


In Moldova, cadrele nationale au avut de suferit mai mult decat in alte foste republici unionale. Niciodata KGB-ul republican n-a fost condus de un moldovean; sau alt exemplu: chiar si la sfarsitul anilor ‘80, din cinci secretari ai CC al PCM, numai doi cunosteau limba moldoveneasca: Semion Grossu (limba vorbita) si Mircea Snegur.


Aceasta situatie nefavorabila in politica de cadre se datora, in mare masura, nomenclaturii de partid, in care un rol deosebit l-au jucat Ivan Bodiul, Gleb Dagai, Victor Smirnov, Dmitrii Melicov, Veaceslav Psenicinicov, Alexandru Pasicov