10: cele mai mari eşecuri din istoria auto

Alfa Romeo Arna

Produs între 1983 şi 1987, modelul Arna reprezintă ”oaia neagră” a companiei italiene Alfa Romeo - se poate observa că, la nivel stilistic, Arna nici nu pare înrudit cu alte modele Alfa Romeo ale vremii.

Cum, emblema Alfa Romeo pe o asmenea urâţenie maşină banală?!

Explicaţia este simplă: Arna a fost, de fapt, rezultatul colaborării dintre Alfa Romeo şi Nissan. Numai că, dacă se combină stilul italian şi calitatea japoneză, rezultatul este unul. În timp ce, dacă se inversează rolurile, rezultatul este... Arna.

Cum sună: o maşină japoneză construită de italieni? Mille problemi!

Mai precis, Alfa Romeo Arna era un Nissan Cherry uşor modificat la nivel estetic (deci pur şi simplu o maşină banală), aportul italienilor din punct de vedere mecanic fiind adaptarea suspensiei faţă de la modelul Alfasud. În rest, producţia şi asamblarea maşinii era realizată în uzina de pe porţile căreia ieşea şi Alfasud.

Nicio şansă în lupta cu VW Golf. Ba chiar era mai bine să-ţi iei un Nissan Cherry original...

Ceea ce a însemnat mari probleme de calitate şi de fiabilitate, în paralel cu mari dezamăgiri la capitolul ţinutei de drum. După doar 4 ani şi puţin peste 50.000 de exemplare produse, experimentul unei maşini Alfa Romeo care să rivalizeze cu Golf-ul a luat sfârşit, spre uşurarea fanilor mărcii italiene.

Austin Allegro

Probabil cel mai bun exemplu că, uneori, nu ai cum să înlocuieşti o maşină cu un imens succes. În cazul de faţă, Austin Allegro a fost conceput ca urmaş al simpaticelor Austin 1100 şi 1300, un fel de variante familiste mult mai încăpătoare ale celebrului Austin Mini. Maşini care, la fel ca şi Mini, au fost concepute de Sir Alec Issigonis.

Allegro a fost urmaşul modelelor Austin concepute de Sir Alec Issigonis. Şi se mai miră englezii că British Leyland s-a îndreptat rapid spre faliment în anii '80

Atâta doar că, în cazul noului Austin Allegro, proiectanţii au luat-o într-o direcţie greşită: în timp ce în restul Europei moda hatchback-urilor devenea tot mai populară, Allegro miza pe o soluţie de tip struţo-cămilă, fiind un fel de hatchback, dar nu cu hayon, ci cu o capotă meschină pentru portbagaj.

De ce să investeşti într-un hatchback profitabil când poţi să te faci de râs cu o struţo-cămilă?!

Pe de altă parte, Allegro a fost pur şi simplu victima deciziilor proaste luate de managementul companiei-mamă, British Leyland, care a hotătât ca doar modelul Austin Maxi să propună o caroserie de tip hatchback, deoarece managerii generali nu credeau în această soluţie.

Totuşi, britanicii doreau ca Austin Allegro să fie un răspuns la inovaţiile aduse de francezi, în special de Citroen, aşa încât au încercat să înglobeze tot felul de idei noi, cum ar fi suspensia Hydragas sau volanul ”quartic” (pătrăţos, dar având colţuri rotunjite).

Explicaţia acestei forme neobişnuite: astfel şoferul avea mai mult loc. Iar şefii au fost de acord...

Din nefericire, calitatea pieselor şi a asamblării a fost dezastruoasă, iar maşina şi-a căpătat rapid porecla de ”porc zburător” (şi din cauza fiabilităţii precare, dar mai ales din cauza stilului nereuşit). Allegro, produs între 1973 şi 1982, a fost construit în circa 650.000 de exemplare, mult mai puţine decât cele peste 2 milioane de maşini contorizate de predecesor în aceeaşi perioadă. Deci o palmă grea pentru englezi. 

Cadillac Allante

Sfârşitul anilor '80 era dominat, în domeniul roadsterelor de lux, de reputatul Mercedes-Benz SL. Americanii, însă, nu voiau să se lase mai prejos, aşa încât General Motors a apelat la Pininfarina pentru a crea un rival redutabil, care urma să poarte sigla Cadillac.

Încercarea lui Pininfarina de a realiza un SL american

Studioul de design italian a încercat să facă tot posibilul pentru a realiza o maşină cât mai atractivă, dar s-a lovit de multe piedici din partea managementului companiei americane, aşa încât rezultatul a fost modern doar pentru americani...

Pe vremea când luxul însemna o grămadă de butoane...

Totuşi, Allante era o maşină suficient de reuşită pentru standardele vremii, iar Pininfarina construia caroseria în Italia, în timp ce GM asambla maşina finală în SUA. Marele dezavantaj, însă, l-a reprezentat motorizarea leneşă: un V8 de 4,1 litri şi doar 170 CP, total neperformant raportat la concurenţă.

Greşeală monumentală: să le oferi milionarilor o maşină ieftină şi cu un motor leneş

Ulterior, Allante a primit un V8 de 295 CP, dar insuficient pentru a mai salva modelul de la un eşec: între 1987 şi 1993 au fost produse circa 21.000 de exemplare. Deşi, la nivelul luxului, Cadillac Allante era suficient de atractiv, manevrabilitatea şi sportivitatea erau criticate vehement de clienţi, iar preţul relativ accesibil nu era considerat demn de rivali precum Mercedes-Benz SL sau Jaguar XJS.