Strategia de supravieţuire a lui Vladimir

În momentul în care puterea începe să-şi omoare criticii în stradă, atunci ea trece limita şi se transformă în barbarie. Preşedintele Vladimir Putin a descoperit o pasiune mistuitoare în a acuza liderii Ucrainei de fascism. Dar anume naţionalismul agresiv, auto-compătimitor încurajat de Putin, aliat cu persecuţiile şi acum şi cu omorârea oponenţilor din ţară, este o rămăşiţă a politicilor Rusiei şi Germaniei din 1930.

Nimeni nu poate şti dacă Putin a comandat asasinarea lui Boris Nemţov, liderul opoziţiei împuşcat lângă Kremlin. Dar preşedintele rus şi acoliţii săi au creat în mod indubitabil o atmosferă de paranoia naţionalistă, care a făcut asasinarea acceptabilă. Televiziunea de stat în mod repetat l-au etichetat pe Nemţov, un critic a războiului rus în Ucraina, drept trădător.

Cu câteva săptămâni înainte să fie asasinat, Nemţov a declarat pentru un ziar rus: „Mă tem că Putin mă va omorî”. Frica lui era rezonabilă, deoarece criticii publici ai preşedintelui adesea au ajuns în mormânt. Lista acestora o include şi pe jurnalista de investigaţie Anna Politkovskaia, împuşcată la Moscova în 2006, şi pe fostul agent rus Aleksandr Litvinenko, otrăvit la Londra în acelaşi an.

La Londra continuă investigaţia privind moartea lui Litvinenko. În alocaţiunea sa de deschidere, Ben Emmerson, avocat, a declarat că urma de poloniu, folosită pentru otrăvirea lui Litvinenko duc direct la uşa oficiului lui Vladimir Putin. Andrei Lugovoi, persoana acuzată de administrarea toxinei, nu a fost extrădat în Marea Britanie. Mai mult, acesta a fost ales deputat în parlamentul rus.

Luând în calcul aceste dovezi sumbre, este imposibil de a lua în serios investigaţia efectuată de guvernul lui Putin privind moartea lui Nemţov. Stârnirea de violenţe şi apoi declaraţiile mincinoase despre ele a devenit o procedură standard pentru Kremlinul lui Putin — începând cu Ucraina de est si terminând cu străzile Moscovei.

La fel, pentru a crea o legendă de acoperire şi o realitate paralelă, minciunile lui Putin demonstrează lumii impunitatea sa. Acei care aleg să accepte minciunile sale probabil acceptă puterea sa sau demonstrează stupiditatea lor. Ambele opţiuni menţionate sunt acceptabile pentru Kremlin.

Asasinarea lui Nemţov îşi găseşte perfect locul într-un şir recent de acţiuni ilegale ruse. Anul trecut, Rusia a anexat Crimeea, care era parte componentă a ţării vecine. Ea a furnizat arme rebelilor din Ucraina de est, care apoi au doborât un avion civil, omorând 298 de oameni. Rusia a încălcat acorduri diplomatice şi a călcat în picioare acordurile de încetare a focului. Moscova s-a lăudat cu arsenalul său nuclear şi a trimis bombardierele sale nucleare deasupra Canalului Mânecii. Acei ruşi care au fost destul de curajoşi pentru a protesta au fost etichetaţi ca trădători şi acum sunt omorâţi.

Putin a reuşit să convingă o mare parte a publicului rus şi chiar unii apologeţi străini că acţiunile sale sunt o exteriorizare de legitimă apărare a intereselor naţionale. De fapt, aşa cum critici precum Nemţov au menţionat-o în mod repetat, Putin este mânat de un motiv cu mult mai îngust — supravieţuirea sa.

Cu puţin peste doi ani în urmă, mii de protestatari au mărşăluit pe străzile Moscovei, protestând împotriva fraudelor electorale comise de Partidul „Rusia Unită”, controlat de Putin. Unul dintre stindardele prezente la acest protest includea sloganul „Putin = Gaddafi”: o comparaţie provocatoare, luând în consideraţie soarta tragică a fostului dictator din Libia.

Frica lui Putin de a pierde puterea a fost alimentată şi mai mult de revoluţia din Ucraina de anul trecut. Determinarea sa de a preveni o asemenea „revoluţie colorată” la Moscova şi de a-şi salva pielea este firul roşu al acţiunilor sale. Confruntarea cu Occidentul privind Ucraina a ridicat ratingurile sale şi a servit ca motiv pentru a distruge opoziţia. Probabil nu există nici o coincidenţă că Nemţov a fost asasinat cu doar câteva zile înainte de protestul de la Moscova pe care urma să-l conducă. Asasinarea lui Nemţov, la rândul ei, demonstrează şi mai clar că Putin nu va risca vreodată să părăsească Kremlinul de bună voie.

Dovezile privind minciunile şi violenţa aplicată de guvernul lui Putin ar trebui să cauzeze o accentuare şi mai mare a luptei împotriva sa. Putin a demonstrat că reprezintă un pericol pentru compatrioţii săi şi pentru cetăţenii din ţările vecine. Ar fi inteligent să admitem că el este o ameninţare şi pentru Occident.

Eforturile pentru un dialog cu liderul rus s-au dovedit inutile în mare parte. În locul lui, Occidentul ar trebui să se focuseze asupra izolării Rusiei — după cum a făcut-o cu Uniunea Sovietică. Aceasta sigur că ar însemna un ajutor crescut pentru Ucraina. Aceasta ar însemna cheltuieli militare mai mari şi o prezenţă NATO mai puternică în Polonia şi ţările baltice. La fel, aceasta ar trebui să însemne sancţiuni mai dure împotriva Rusiei, cu scopul de a afecta în particular elita care conduce.

Kremlinul, evident că va califica toate aceste acţiuni ca „rusofobie”. În opinia mea, această opinie este foarte departe de adevăr. Pe parcursul ultimului deceniu, unii dintre cei mai impresionanţi şi memorabili oameni pe care i-am întâlnit au fost ruşi, inclusiv Nemţov. A fost un rus care a ales calea de a deveni un activist proeminent care se opune lui Putin, iar pentru aceasta este nevoie de curaj şi încăpăţânare intelectuală care poate inspira adepţi — în particular atunci când ei trăiesc într-o ţară sigură, guvernată de lege, cum ar fi Marea Britanie.

Boris Nemţov a plătit cu viaţa pentru curajul său. Dar într-un interviu pentru „Financial Times”, înainte de moartea sa, el a arătat calea spre viitor: „Putin minte. Dar el nu va putea să o facă pentru eternitate… Avem nevoie de răbdare sănătoasă”.