O ţară NATO, apărată de sisteme de rachete ruseşti

Mişcare, însă, deloc surprinzătoare în contextul în care nu este vorba despre prima încercare a Turciei de a achiziţiona asemenea sisteme de rachete de ultimă generaţie, prima tentativă fiind o opţiune în favoarea unor produse chinezeşti (Hongqi-9/FD 200) realizate de compania CPMIEC (China Precision Machinery Import-Export), sancţionată pentru faptul că ar fi vândut rachete Iranului. Ideea a fost abandonată la presiunile aliaţilor NATO, transmite adevarul.ro, citat de timpul.md.

Se pare că decizia de acum a fost puternic influenţată de decizia SUA, Germaniei şi Olandei de la finele lui 2015 de a nu mai prelungi prezenţa unităţilor de rachete Patriot în regiunea de sud a Turciei. Dar şi de decizia Germaniei de a suspenda principalele sale livrări de arme către Turcia din cauza degradării situaţiei drepturilor omului în Turcia. „Am decis să punem în aşteptare toate comenzile făcute de Turcia şi vă pot spune că ele sunt importante“, declara Sigmar Gabriel, ministrul german al afacerilor externe în cadrul unei dezbateri organizate la Berlin.

Trebuie să spunem că, în cadrul NATO, ţările membre nu au niciun fel de obligaţie de a achiziţiona un tip sau altul de armamente, fie din ţările membre, fie de oriunde altundeva, principiul general acceptat fiind ca sistemele respective să fie compatibile cu cele operate de celelalte State Membre, interoperabilitatea fiind absolut esenţială pentru a putea asigura o acţiune de răspuns coordonată şi eficientă. Evident, sistemele S-400 nu sunt compatibile cu cele ale NATO, nu pot lucra, spre exemplu, cu tipurile de radare operate de ţările NATO, asta chiar dacă Bulgaria şi Grecia au achiziţionat în trecut sisteme ruseşti S-300 dar care, aşa cum spun oficialii NATO, nu sunt acum operaţionale. „Am semnalat autorităţilor turce preocupările noastre privind potenţiala cumpărare de sisteme S-400 - spunea Johnny Michael, purtător de cuvânt al Pentagonului într-o declaraţie scrisă pentru CNBC - Un sistem de apărare cu rachete al NATO era cea mai bună opţiune pentru a apăra Turcia de toate tipurile de ameninţări existente în regiune“. Iar Mark Sanders, purtător de cuvânt al NATO, spunea la rândul său:

„Fiecare ţară din NATO are libertatea să decidă ce tip de echipamente militare achiziţionează. Ceea ce este important pentru NATO este ca echipamentele cumpărate de ţările aliate să fie în stare să opereze împreună, interoperabilitatea forţelor noastre fiind fundamentală pentru ca NATO să-şi poată duce la îndeplinire operaţiunile şi misiunile sale.“

Acesta este contextul în care trebuie analizat sensul profund al achiziţiei făcute acum de Turcia.

Este oare doar ceea ce afirma Preşedintele Erdogan, adică o decizie unilaterală în termenii suveranităţii statale: „Noi sunterm cei care iau decizii privind independenţa noastră. Suntem responsabili în ce priveşte luarea deciziilor orivind apărarea ţării noastre“? Sau este vorba despre cu totul altceva, adică o mişcare care poate influenţa în profunzime balanţa relaţiilor dintre Turcia şi NATO pe de o parte şi, pe de altă parte, cele dintre Turcia şi Federaţia Rusă ca nou pilon de securitate în zona noastră?