Mireasa care a făcut milioane de oameni să vorbească despre ea

ntrare teatrală şi câteva minute pe care e greu să le descrii şi să le categoriseşti. Emoţionant sau ridicol? Puternic sau stânjenitor?

Mireasa păşeşte cu microfonul în mână într-o biserică mititică şi aproape goală. Muzica porneşte, iar ea îşi începe cântecul pe care, după toate probabilităţile, ea l-a compus, în încercarea de-a-şi descrie sentimentele.

Şi cântă tot drumul spre altar, acolo unde mirele aşteaptă. Şi aşteaptă. Şi aşteaptă ca aleasa lui să cânte cântecul dulce-amărui despre copilăria fără tată, despre nunta la care ar fi vrut ca tatăl să îi fie alături şi despre bărbatul potrivit pe care, în sfârşit, l-a găsit.

"Am azi voalul pe faţă, dar tata nu este alături de mine, să-şi conducă fiica la altar", cântă mireasa, apoi balada continuă tânguitor: "Stau în biserică, îmbrăcată în rochia mea albă/ Am aşteptat acest moment cu lacrimi de fericire.. Las în urmă trecutul şi mă bucur de şansa ce mi s-a oferit"

Mireasa face o pauză dramatică şi apoi punctează: "În sfârşit, l-am găsit pe bărbatul perfect" . Mai face câţiva paşi - mirele o aşteaptă în continuare - dar ritmul ei e neschimbat: pasul şi versul. Până la urmă, ajunge la ales, se iau de mână, iar ea termină cântarea. Nu fără ca în poveste să şi fetiţa lor pe care o vor avea cândva.