TOP 10 rivalităţi politice în Republica Moldova

Unele relaţii de rivalitate durează ani de zile, ajungînd să fie demne de a fi studiate de studenţii de la politologie. Pornind de la aceste constatări, TRIBUNA a realizat un clasament convenţional al celor mai de „răsunet” relaţii de rivalitate politică din Moldova din ultimii 20 de ani.

1)    Mircea Snegur – Petru Lucinschi

Rivalitatea dintre primul şi cel de-al doilea Preşedinte al Republicii Moldova a început în primii ani de independenţă şi a durat circa un deceniu. La prima etapă, Mircea Snegur, din postura de Preşedinte, a reuşit să-i ia faţa lui Petru Lucinschi, controlînd majoritatea proceselor politice importante, chiar dacă rivalul său era Preşedinte de Parlament. Petru Lucinschi s-a revanşat în 1996, cînd a cîştigat funcţia de Preşedinte al ţării în detrimentul lui Mircea Snegur, dar şi în 1998, cînd blocul pro-prezidenţial „Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă”, clasîndu-se pe locul trei în alegerile parlamentare (după comunişti şi blocul „Convenţia Democrată”, condus de Mircea Snegur), a reuşit să-şi asigure (în cadrul coaliţiei democratice de guvernare) şi funcţia de Preşedinte al Parlamentului, dar şi cea de Premier. O nouă lovitură Petru Lucinschi i-a aplicat lui Mircea Snegur, dar şi altor oponenţi politici, la finele lui 1999, cînd l-a promovat în funcţia de Premier pe Dumitru Braghiş, înlăturînd astfel partidul primului Preşedinte de la guvernare. Mircea Snegur s-a revanşat în 2000, cînd, inclusiv cu ajutorul partidului său, Parlamentul a votat trecerea la sistemul de guvernare parlamentar, practic scoţîndu-l pe Petru Lucinschi din cărţi pentru un nou mandat prezidenţial. Lupta politică dintre cei doi s-a încheiat nedecis, ambii fiind scoşi pe tuşă de venirea masivă a comuniştilor la putere în 2001.

2)    Vladimir Voronin – Iurie Roşca

Chiar dacă ambii politicieni erau prezenţi în viaţa politică din primii ani de independenţă ai Republicii Moldova, rivalitatea dintre ei se face simţită începînd cu 2001, după venirea masivă a comuniştilor la putere. Partidul Popular Creştin Democrat, condus de Iurie Roşca, devine cea mai importantă formaţiune de opoziţie, iniţiind în 2002 ample proteste anticomuniste., Acestea continuă şi în anii următori, pînă în ajunul alegerilor parlamentare din 2005. Au fost patru ani în care viaţa politică din Moldova a fost dominată practic în totalitate de duelul dintre Vladimir Voronin şi Iurie Roşca. Însă, în 2005, Iurie Roşca ia o decizie neaşteptată – împreună cu colegii săi de partid, votează pentru realegerea lui Vladimir Voronin în funcţia de Preşedinte al republicii. Chiar dacă nu participă oficial la guvernare, pînă în 2009, Iurie Roşca este un aliat neoficial a lui Vladimir Voronin. Această „prietenie” neaşteptată, după ani de rivalitate, îl lipseşte pe Iurie Roşca de simpatiile electoratului său tradiţional şi partidul său rămîne în afara Parlamentului. Astfel, prin colaborare şi prietenie Vladimir Voronin reuşeşte să-l elimine pe Iurie Roşca din politica activă, lucru care nu i-a reuşit în cadrul unei relaţii de rivalitate avansată.

3)    Vlad Filat – Vladimir Voronin

Rivalitatea dintre cei doi devine vizibilă în 2007, cînd Vlad Filat părăseşte Partidul Democrat şi iniţiază procesul de creare a Partidului Liberal Democrat din Moldova. Noua formaţiune îşi propune drept scop: „Moldova fără Voronin! Moldova fără comunişti!”. PLDM iniţiază ample proteste anticomuniste în 2008 şi la începutul lui 2009, Vlad Filat devenind practic cel mai vizibil lider de opoziţie. Reacţia lui Vladimir Voronin nu se lasă mult aşteptată – pe numele lui Vlad Filat sînt intentate mai multe dosare, acesta fiind lipsit şi de o afacere pe care o avea în Chişinău. Deşi nimeni nu credea că scopul pe care şi l-a propus PLDM poate fi realizat, după alegerile parlamentare anticipate din 29 iulie 2009, partidele de orientare democratică, inclusiv PLDM, formează o coaliţie de guvernare şi trimit comuniştii în opoziţie. Vlad Filat devine Prim-ministru şi, în scurt timp, îl depăşeşte pe Vladimir Voronin la capitolul rating politic personal.

4)    Vasile Tarlev – Zinaida Greceanîi

Ambii politicieni au deţinut funcţia de Prim-ministru al Republicii Moldova în timpul guvernării comuniştilor. Vasile Tarlev, care a fost cel mai longeviv Premier din istoria Republicii Moldova (7 ani), tot timpul şi-a simţit ameninţată funcţia de către Zinaida Greceanîi şi, după cum au arătat evenimentele ulterioare, a avut temei să creadă acest lucru. Zinaida Greceanîi, din postura de ministru al Finanţelor, apoi din cea de vicepremier, a avut nu doar scopul de a fortifica blocul economic pe timpul Guvernului Tarlev, dar şi de a echilibra situaţia, constituind cel de-al doilea pol în cadrul Executivului respectiv. Rivalitatea dintre cei doi a fost benefică comuniştilor. Or, Premierul şi vicepremierul, concurînd între ei, au asigurat nu doar o competiţie sănătoasă în Executiv, ci şi un control reciproc. Totuşi, pînă la urmă, Vasile Tarlev poate fi considerat marele perdant în acest duel. Zinaida Greceanîi nu doar l-a înlocuit în funcţia de Premier, ci şi are o viaţă politică mai lungă decît fostul său şef pe linie de Guvern.

5)    Dumitru Diacov – Petru Lucinschi

Pînă a deveni rivali, Dumitru Diacov şi Petru Lucinschi au făcut mult timp un tandem politic de succes. Relaţia lor de prietenie a început să se răcească după alegerile parlamentare din 1998. Potrivit unor surse, Preşedintelui Petru Lucinschi nu i-a plăcut faptul că Dumitru Diacov a preferat să facă coaliţie postelectorală cu aşa politicieni de dreapta ca Snegur, Roşca şi Matei în detrimentul unei coaliţii cu comuniştii. Astfel, în perioada imediat următoare, tot mai mulţi deputaţi au început să părăsească fracţiunea parlamentară a partidului condus de Dumitru Diacov, regăsindu-se ulterior în tabăra adepţilor şefului statului. Petru Lucinschi a reuşit nu doar să-i fărîmiţeze partidul lui Dumitru Diacov, dar şi să şubrezească coaliţia de guvernare. În rezultat, aceasta a pierdut pînă şi Guvernul, în funcţia de Prim-ministru fiind ales un apropiat al lui Petru Lucinschi, Dumitru Braghiş. Dumitru Diacov i-a plătit-o lui Petru Lucinschi blocînd iniţiativa sa de transformare a Moldovei în republică prezidenţială şi optînd pentru forma parlamentară de guvernare. Rivalitatea lor a luat sfîrşit în 2001, după venirea comuniştilor la putere, an în care Petru Lucinschi s-a retras din politică.

6)    Mark Tkaciuk – Victor Stepaniuc

Victor Stepaniuc a fost primul ideolog al Partidului Comuniştilor. El a decis strategiile şi poziţionarea acestui partid practic din momentul revenirii PCRM în legalitate. Victor Stepaniuc a fost considerat al doilea om în partid (după Vladimir Voronin) pînă în 2001, cînd în prim plan a apărut Mark Tkaciuk. Cei doi au dus o luptă grea unul împotriva celuilalt pentru postura neoficială de ideolog. Şansele au fost relativ egale pînă în anul 2008, cînd Mark Tkaciuk reuşeşte să-l îndepărteze pe Victor Stepaniuc de fracţiunea parlamentară a partidului, acesta fiind numit vicepremier în Guvernul Greceanîi. În plus, în cadrul Congresului PCRM din martie 2008, Mark Tkaciuk reuşeşte să-şi promoveze mai mulţi oameni în organele de conducere ale partidului. Victor Stepaniuc revine în Parlament în 2009, însă fără a avea controlul asupra cărorva deputaţi sau a unor persoane cu putere de decizie în partid. În scurt timp, el părăseşte rîndurile PCRM, Mark Tkaciuk rămînînd unicul ideolog şi, potrivit unor surse, unica persoană cu putere de decizie reală, pe lîngă Vladimir Voronin.

7)    Nicolae Andronic – Iurie Roşca

Rivalitatea dintre cei doi politicieni datează cu primii ani de independenţă, Iurie Roşca fiind exponentul curentului politic unionist, iar Nicolae Andronic – al guvernării agrariene. Atacurile reciproce la care se dedau cei doi politicieni periodic ajunseseră deja un element indispensabil al vieţii politice autohtone. Însă, la un moment dat, cei doi iau un time-out în relaţiile personale, deoarece se regăsesc în aceeaşi tabăra politică – blocul electoral „Convenţia Democrată din Moldova”, constituit în ajunul alegerilor parlamentare din 1998. „Prietenia” dintre cei doi durează mai puţin de un an, Iurie Roşca şi formaţiunea sa părăsind CDM şi trecînd în opoziţie. Cea mai mare parte a mesajului public al lui Iurie Roşca din perioada imediat următoare se axează pe critica Guvernului şi personal a lui Nicolae Andronic, care deţinea funcţia de prim-vicepremier. Rivalitatea dintre cei doi nu dispare nici după demiterea Guvernului. Ea a durat chiar şi în perioada cînd Nicolae Andronic nu mai era în prim-planul evenimentelor politice şi s-a stins încetul cu încetul odată cu trecerea anilor.

8)    Vlad Filat – Dumitru Diacov

Cîndva buni prieteni şi parteneri politici, Vlad Filat şi Dumitru Diacov au ajuns la un punct critic în relaţia lor. S-a întîmplat în anul 2007, cînd, potrivit unor surse, după participarea cu un succes relativ în alegerile Primarului capitalei, Vlad Filat a sugerat că s-ar impune o întinerire a echipei de conducere a Partidului Democrat. Acest lucru nu a fost pe placul lui Dumitru Diacov, care a început să-şi izoleze tot mai mult şi mai mult subalternul pe linie de partid. În rezultat, Vlad Filat a părăsit PD şi a venit cu iniţiativa constituirii PLDM. La prima etapă, Vlad Filat cîştigase duelul cu Dumitru Diacov. Or, după alegerile din 5 aprilie 2009, PLDM a trecut în Parlament cu 15 mandate, iar PD a rămas în afara Parlamentului. PD a fost salvat cîteva luni mai tîrziu de venirea lui Marian Lupu la cîrma partidului. Acesta a readus, după alegerile parlamentare anticipate din 29 iulie 2009, PD în Parlament, reabilitînd astfel şi poziţiile lui Dumitru Diacov.

9)    Dumitru Braghiş – Eduard Muşuc

Relaţia de prietenie, la fel ca şi relaţia de rivalitate, dintre cei doi a apărut spontan. În 2008, cei doi politicieni (Dumitru Braghiş, lider al Partidului Democraţiei Sociale, şi Eduard Muşuc, liderul Partidului Social Democrat), decid să-şi unească eforturile în vederea alegerilor parlamentare din 2009, pentru a-şi creşte astfel şansele de a trece în Parlament. Însă, acest mariaj politic a fost unul forţat şi imediat între cei doi încep tensiunile. Ei nu doar că nu-şi coordonau acţiunile, ci, de multe ori, prin paşii care-i făceau, se contraziceau reciproc. Punctul culminant l-a constituit alegerile parlamentare din aprilie 2009, cînd PSD (după fuzionare, Dumitru Braghiş a devenit liderul acestui partid) a rămas în afara Parlamentului. Eduard Muşuc şi un grup de susţinători ai săi părăsesc partidul şi aderă la PCRM, pe listele căruia ajunge ulterior deputat, iar Dumitru Braghiş mai încearcă o dată, fără succes (în iulie 2009), să ajungă în Parlament, după care se retrage din politică.

10) Mark Tkaciuk – Igor Dodon

Rivalitatea dintre cei doi iese în evidenţă în ajunul alegerilor locale generale din 2011, cînd, potrivit unor surse, contrar voinţei taberei lui Mark Tkaciuk, Igor Dodon se ambiţionează şi candidează la Primăria capitalei. El are o campanie destul de bună, fiind la un pas de a ajunge primar. Creşterea popularităţii lui Igor Dodon nu putea să fie pe placul taberei conduse de Mark Tkaciuk, mai ales că acesta începuse deja să fie cotat cu şanse reale de a deveni succesorul lui Vladimir Voronin. În lunile următoare, cei doi duc o luptă acerbă în interiorul partidului, dar şansele din start erau inegale. În rezultat, Igor Dodon, împreună cu deputatele Zinaida Greceanîi şi Veronica Abramciuc, părăsesc PCRM. La finele lui 2011 Igor Dodon este ales lider al Partidului Socialiştilor, însă rivalitatea dintre el şi Mark Tkaciuk continuă şi acum. Numai că la alt nivel.