Republica Moldova: O singură ţară, mai multe lumi

Comuniştii se pregătesc de cel de-al doilea Congres Civic, care, în opinia lor, va pune capăt actualei guvernări. Îşi întrerup pregătirile intense doar pentru mitingurile săptămînale din Piaţa Marii Adunări Naţionale. Şi altceva nimic nu-i interesează – nici ce legi adoptă Parlamentul, nici ce hotărîri se discută la Guvern, nici ce acţiuni se întreprind în vederea alegerii şefului statului etc. Cu alte cuvinte, comuniştii s-au închis într-o lume în care există doar ei şi interesele lor.

Pe de altă parte, partidele Alianţei pentru Integrare Europeană se fac a nu vedea cu ce se ocupă Partidul Comuniştilor. Liderii AIE nu sînt nici îngrijoraţi, nici măcar interesaţi de comportamentul comuniştilor. Ei au „durerea lor de cap” – cum să stabilească data alegerilor şi să identifice un candidat la funcţia de Preşedinte ce ar întruni minimum 61 de voturi ale deputaţilor. AIE a ajuns în sfîrşit să conştientizeze faptul că alegerile parlamentare anticipate sînt egale cu un act de suicid politic, de aceea, în premieră absolută în ultimii mai bine de doi ani, liderii partidelor de la guvernare au pus interesele personale în plan secund şi au început să se gîndească la modul serios la interesul comun.

Partidul Socialiştilor este preocupat cum să facă ca să împace şi lupul şi capra. Socialiştii şi-ar dori să participe la alegerea şefului statului, dar ar vrea ca acest lucru să nu le provoace prejudicii de imagine şi să nu le compromită şansele de creştere în continuare de segmentul de centru-stînga. Calculul socialiştilor este unul strict pragmatic – acest partid încă nu este pregătit deocamdată de alegeri parlamentare anticipate şi alegerea Preşedintelui este privită mai degrabă ca o modalitate de a evita o evoluţie nedorită a lucrurilor. Socialiştii înţeleg că alegerea Preşedintelui îi avantajează în perspectivă, deoarece în următorii trei ani rîndurile comuniştilor se pot rări, proces care ar putea avea loc în paralel cu consolidarea poziţiilor PSRM. De aceea, socialiştii, la fel ca şi AIE şi PCRM, şi-au tras liniile de demarcare a intereselor lor şi acţionează strict în limitele stabilite.

Şi social-democraţii şi-au creat lumea lor politică. Acest partid, care acum cîteva luni era destul de activ, organiza proteste de stradă împotriva guvernării, îşi expunea poziţia faţă de orice eveniment cît de cît important din ţară, acum s-a autoizolat şi manifestă interes doar pentru două teme: referendumul în problema aderării Republicii Moldova la Uniunea vamală Rusia-Kazahstan-Belarus; posibilitatea intensificării parteneriatelor economice cu zona asiatică. Social-democraţii nu-şi dau cu părerea nici la tema eforturilor depuse de guvernare în vederea alegerii Preşedintelui ţării, nici la tema acţiunilor de nesupunere civică iniţiate de opoziţia parlamentară. Foarte rar şi mai mult formal, PSD ia atitudine faţă de astfel de evenimente care, în opinia lor, nu pot fi neglijate, cum ar fi, spre exemplu, şedinţa comună a Guvernelor Moldovei şi României.

Partidul Regiunilor, care se anunţa acum cîteva luni ca o forţă activă în politica moldovenească, şi-a îngustat viziunea şi reacţionează mai mult la acţiunile partidelor pro-româneşti – PL şi PNL. Se pare că acest partid îşi propune o linie de comportament strictă – să promoveze drepturilor minorităţilor naţionale, combătînd orice curent pro-românesc. Se creează impresia că restul evenimentelor politice contează mai puţin pentru noua formaţiune. Cel puţin, la această etapă.

În sudul ţării, există cu totul altă lume politică. Politicienii din autonomia găgăuză sînt preocupaţi strict de alegerile în Adunarea Populară care urmează să aibă loc în lunile apropiate şi practic nu se interesează deloc nici de alegerea Preşedintelui Republicii Moldova, nici de protestele comuniştilor, nici de alte procese politice ce au loc în restul ţării. Găgăuzii s-au împărţit în două tabere: cei care susţin actuala conducere a Adunării Populare şi conducerea oraşului Comrat; cei care-l susţin pe Başcan. Ambele tabere s-au antrenat într-o luptă crîncenă, ştiind că în joc este pusă puterea în autonomie pentru următorii patru ani. Pe fonul intereselor locale, evenimentele politice de ordin naţional trec pe un plan secund.

Tot în sudul ţării, în zona populată compact de etnicii bulgari (raionul Taraclia) predomină alte interese – pe bulgari îi preocupă strict soarta raionului lor şi se întreabă ce să facă în continuare: să-l păstreze ca raion în componenţa republicii sau să adere la autonomia găgăuză. Apropo, bulgarii convoacă o mare adunare în acest sens pentru luna mai şi se pare că anume acesta este evenimentul politic central al anului pentru ei, dar nu alegerea Preşedintelui sau eventualele alegeri parlamentare anticipate.

De cealaltă parte, „capitala nordului”, oraşul Bălţi, este mai mult preocupată de probleme de ordin moral, cum ar fi, spre exemplu, combaterea homosexualităţii, decît de probleme de ordin politic. Chiar şi atunci cînd la Bălţi au loc evenimente politice, acestea ţin mai mult de exprimarea opţiunilor pro-ruseşti şi antiromâneşti decît de soluţionarea problemelor cu care se confruntă ţara la nivel central.

Iar dacă la toate aceste „lumi politice” o mai adăugăm şi pe cea transnistreană, care tot timpul a trăit în baza propriei agende şi niciodată nu s-a prea interesat de preocupările de pe malul drept al Nistrului, obţinem un tablou întregit al unei Moldove haotice, unde fiecare trăieşte în baza intereselor sale şi nimeni nu vede ziua de mîine decît în lumina în care-i convine. Şi această situaţie pe zi ce trece devine tot mai periculoasă. Or, cu cît mai mult fiecare trăieşte în lumea sa, cu atît mai greu îi va fi ulterior să revină într-o lume comună, ghidată de aceleaşi interese, de aceleaşi scopuri. Iar aceasta comportă mai multe pericole pentru viitor, pericole care la această etapă pot fi doar intuite.