Moldova nu s-a constituit. Dar nu a falimentat. Ce şanse are?

Răspunsul este suficient de evident. Mulţi au preferat să plece în căutarea confortului şi a siguranţei, iar mulţi dintre cei care au rămas simt lipsa confortului şi a siguranţei, pentru sine şi pentru ai lor.

Pe de o parte, în plan istoric, 23 de ani nu este mult, de aceea acest proces de auto-construcţie în timp este unul cât se poate de firesc. Să ne amintim că şi cele mai puternice state de pe glob s-au constituit timp de secole. Este adevărat că actualul proces de globalizare şi unificare nu lasă prea mult spaţiu de manevră în căutarea modelelor de construcţie statală, respectiv, procesul de devenire poate şi trebuie urgentat, ca să nu rămânem în urma timpului, multe putând fi decise la etapa de alegere şi implementare a modelului.

Pe de altă parte, procesul de construcţie a fost îngreunat de mai multe provocări, interne şi externe, fireşti şi mai puţin fireşti. Conflictul transnistrean este doar un exemplu elocvent, cel mai vechi, deşi, poate, nu cel mai complicat şi complex dintre toate.

Instrumente tradiţionale, neintrate pe deplin în tradiţie

Ca şi orice altă ţară, Republica Moldova şi-a proclamat simbolurile sale de bază în formă de limbă de stat, imn şi drapel. Aceste simboluri au avut şi continuă să aibă un puternic impact asupra procesului de devenire statală, de foarte multe ori în calitate de instrumente ale acestuia. Un rol aparte l-a jucat limba română ca limbă de stat, în locul celei ruse, împreună cu revenirea la alfabetul latin, prin care începe, de fapt, independenţa Republicii Moldova, chiar dacă decretarea acestora s-a întâmplat cu doi ani înainte de proclamarea Independenţei înseşi. La începuturi, limba şi alfabetul, imul ;i drapelul, au avut un enorm potenţial unificator şi formator de entitate naţională şi statală. Cu timpul lucrurile s-au schimbat în diferite feluri…

Limba română şi limba moldovenească

Limba română deja îşi îndeplineşte suficient de bine rolul de mediere a relaţiilor oficiale, în sensul în care aproape toate documentele din ţară sunt elaborate într-o limbă literară de nivel suficient de înalt, ceea ce constituie un salt calitativ important, comparativ cu starea şi statutul acesteia de acum douăzeci de ani şi ceva. Şi în spaţiul public se aude tot mai multă limbă română bună, deşi boala ei veche din perioada sovietică de utilizare excesivă a rusismelor continue s-o urmărească şi acum, inclusiv prin generaţia tânără care nu a trăit deloc în acea perioadă, respectiv, nu a fost supusă rusificării forţate. De fapt, problema constă nu doar şi nu atât în impurificarea limbii, pentru că influenţele şi modele lingvistice sunt acceptabile şi inevitabile, cât în faptul că o parte din vorbitori înlocuiesc prin rusisme, dar şi prin regionalisme şi arhaisme, cuvintele literare pe care nu le cunosc şi aceasta îi diminuează capacitatea limbii oficiale de instrument de comunicare liberă şi clară în societate.

Pe această necunoaştere se bazează în mare parte teoria pretinsei diferenţe dintre limba română şi aşa zisa „limbă moldovenească”. După regula: cu cât mai puţin cunoaşte omul limba română, cu atât mai „moldovenească” este aceasta. Există şi excepţii, în persoana oamenilor, de regulă, politici, care posedă o bună limbă română, dar preferă să utilizeze în scopurile lor necunoaşterea şi rătăcirile altora. Însă problema cea mai mare a limbii oficiale, ca instrument de construcţie a statului şi a relaţiilor dintre oamenii săi, ţine, şi la această etapă ca la începuturi, de faptul că o anumită parte a populaţiei, de regulă, rusolingve, nu o cunoaşte suficient pentru o comunicare liberă, nu are interesul să o cunoască, sau, dacă o cunoaşte, se fereşte să o utilizeze pe larg în public. Şi atunci, dacă ar fi să parafrazăm un cântec cunoscut, „dacă o limbă comună nu e, nimic nu e” sau, la sigur, o bună înţelegere în societate nu are de unde să fie.

Astfel, după cum scriam acum un an, limba oficială în calitate de instrument de funcţionare şi dezvoltare a statului acesta este „Limba română care uneşte şi care desparte”. Mă întreba cineva, de mai multe ori, care este ieşirea din situaţia dramatică, descrisă în acea analiză, şi trebuie să mărturisesc că încă nu am găsit-o. Poate, pentru că nu există una specială, miraculoasă, şi lucrurile se vor aranja cu trecerea firească a anilor şi aşezarea lucrurilor într-o albie firească. Poate, însă doar cu condiţia ca toată lumea să conştientizeze că nu-ţi poţi aranja bine viaţa într-o ţară neaşezată, inclusiv din punct de vedere al limbii şi comunicării. Şi aceasta dacă nu dau peste noi şi alte provocări mari, de care am avut parte până acum şi care au întors din drum mai multe procese importante de construcţie statală care păreau să meargă în Moldova.

Imnul tuturor despre limba pe care nu o cunosc toţi

Referindu-ne la Imuni Republicii Moldova, în calitate de alt simbol-instrument naţional, ar fi trebuit să reluăm mesajul de până acum, pentru că şi Imnul se referă la limbă şi chiar se numeşte „Limba noastră”. La aceşti 23 de ani de Independenţă, există deja multă lume care cunoaşte pe din afară cuvintele imnului şi simte mândrie, atunci când îl intonează sau când îi aude pe alţii intonându-l. Mă tem, însă, că aceştia încă nu constituie majoritatea. Ce facem – schimbăm iarăşi imul, cum a mai fost schimbat o dată? Nu se va cere şi înlocuirea limbii oficiale? Sau mai multe limbi şi mai multe imnuri? Soluţia reală şi convenabilă tuturor este ca viaţa în ţara aceasta să devină mai bună, mai atractivă, mai liberă, ca lumea din interior şi chiar din exterior să râvnească şi să se mândrească cu imnul, limba, drapelul şi cetăţenia acesteia. Aşa cum râvneşte paşaportul moldovenesc, după obţinerea posibilităţii de a circula liber şi nestingherit în Europa. Dar mai întâi a fost efortul de obţinere a acestei libertăţi, parte integrantă a stării de libertatea a omului în general.

Cu Drapelul Moldovei - spre Est şi spre Vest

În schimb, drapelul Republicii Moldova pare să fi trecut faza în care trebuie să-şi mai impună statutul. Situaţia s-a schimbat mult, în special, comparativ cu perioada când demnitari de rang înalt şi-au permis să-l numească „ drapel fascist”. S-a schimbat pentru că acele persoane nu mai sunt „demnitari de rang înalt”, iar actualii demnitari îi arată respectul cuvenit, oferind un bun exemplu şi societăţii. Mai mult, de la un timp, toate manifestaţiile, calme şi mai puţin calme, desfăşurate de guvernare şi de opoziţie, pro-estice şi pro-vestice, sunt, toate, însoţite de fluturarea tricolorului moldovenesc, chiar dacă pe alături mai fâlfâie şi alte flamuri. De mai mult timp, sub tricolor se scandează „Moldova” şi nu „Moldavia”, ca înainte, sau oricum altfel. Prezenţa drapelului ţării la asemenea manifestaţii se vrea înţeleasă ca semn de bună voinţă şi bună credinţă şi este bine că este aşa, inclusiv pentru procesul de construcţie statală şi naţională.

Mai apoi, s-a dovedit că tricolorul moldovenesc poate fi o bună şi convingătoare alternativă controversatei panglici a „Sfântului Gheorghe”, care a băgat suficient de multă zâzanie în Moldova şi alte ţări post-sovietice. În Ucraina „zâzania” a venit sub formă de război adevărat, cu mii de jertfe omeneşti, cu milioane de sorţi şi familii distruse, cu sate şi oraşe devastate.  

De câţiva ani, drapelul ţării a prins la mai multă mândrie şi demnitate, pentru că niciodată până acum nu a avut o companie atât de importantă, dar şi atât de utilă, cum o are acum alături de drapelul Uniunii Europene şi ale drapelelor prestigioase ale tuturor ţărilor membre ale UE, dar şi al Statelor Unite, dar şi al Chinei şi ale altor importanţi actori internaţionali. Păcat doar că demult nu a mai stat drapelul moldovenesc alături de cel al Federaţiei Ruse, deşi nu conteneşte să afirme că îşi doreşte comunicare, dialog, colaborare, chiar parteneriat strategic, dar pe platforme egale, în orice caz, nu embargouri şi interdicţii.

Aşa sau altfel, spre deosebire de celelalte simboluri, steagul ţării are un statut mai ferm de simbol şi instrument al unităţii naţionale, deşi şi această noţiune de „unitate naţională” necesită încă a fi umplută cu mai mult conţinut.