Federalizarea Republicii Moldova – între realităţi şi speculaţii

Unii încearcă să promoveze federalizarea ca soluţie optimă şi unică acceptabilă pentru reglementarea problemei transnistrene, alţii, din contra, vin cu acuzaţii dure în adresa oficialităţilor, insistînd pe ideea că federalizarea contravine intereselor naţionale. Iar pe fonul acestei situaţii, care se tensionează tot mai mult pe zi ce trece, participanţii la formatul de negocieri 5+2 păstrează o tăcere totală – nimeni nu confirmă, dar nici nu infirmă declaraţiile la această temă şi aceasta doar alimentează suspiciunile care şi aşa sînt destul de mari în societate. 

De unde apar, totuşi, aceste afirmaţii? O analiză mai atentă a situaţiei din domeniul respectiv dovedeşte că discuţiile despre o eventuală federalizare a Republicii Moldova apar fie înainte, fie imediat după întrevederile Premierului Vlad Filat cu liderul de la Tiraspol, Evgheni Şevciuk. Nu înainte sau după rundele de negocieri oficiale în format 5+2, nu înainte sau după reuniunile informale, ci anume în cazul întrevederilor dintre Vlad Filat şi Evgheni Şevciuk. Chiar dacă aceste întrevederi au loc în mare parte în cadrul unor evenimente organizate de participanţii la procesul de negocieri 5+2, de fiecare dată cei doi politicieni găsesc posibilitatea pentru a discuta între patru ochi. Iar bunele relaţii pe care au reuşit să le stabilească pînă în prezent, precum şi rezultatele concrete care urmează după fiecare întrevedere de acest fel, îi determină pe mulţi să caute „partea nevăzută a iceberg-ului”. În pofida faptului că şi Filat, şi Şevciuk se străduiesc să aibă o comunicare bună cu presa, să ofere detalii despre temele pe care le discută, oricum suspiciunile nu dispar. Şi această situaţie este de înţeles, căci, pînă acum un an, relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol au fost complet îngheţate. Iar acele contacte între părţi, care au existat anterior, au purtat mai mult un caracter formal şi, de fiecare dată au fost urmate de situaţii de scandal, confruntări etc. Evident că, pe fonul acestei situaţii, „prietenia” dintre Filat şi Şevciuk dă naştere unor întrebări de genul: Dar oare ce se pune la cale?

Un motiv suplimentar pentru suspiciuni îl oferă poziţiile diametral opuse ale Chişinăului şi Tiraspolului vizavi de modul în care urmează să fie soluţionată problema transnistreană. Chiar dacă Vlad Filat şi Evgheni Şevciuk evită să se pronunţe asupra părţii politice a reglementării problemei transnistrene, nimeni nu a anulat poziţiile adoptate anterior la cel mai înalt nivel de Chişinău şi Tiraspol. Astfel, în timp ce Parlamentul de la Chişinău a adoptat, în iulie 2005, Legea privind principiile de bază ale reglementării transnistrene, care prevede un statut de largă autonomie pentru regiunea transnistreană în componenţa Republicii Moldova, în septembrie 2006, în partea stîngă a Nistrului a fost organizat un referendum, în cadrul căruia cei mai mulţi oameni au pledat pentru independenţa Transnistriei. Cei care discută acum despre federalizare, e şi firesc că îşi pun întrebarea: dacă în prezent se atestă o apropiere şi o îmbunătăţire a relaţiilor dintre Chişinău şi Tiraspol, dacă Chişinăul porneşte de la un statut de autonomie pentru Transnistria, iar Tiraspolul îşi doreşte independenţa, care poate fi jumătatea de aur? Logic: federalizarea, care pare a fi o soluţie de compromis între statutul de autonomie şi cel de stat independent al Transnistriei.

Suspiciunile sînt alimentate şi de sporirea evidentă a rolului Germaniei în reglementarea problemei transnistrene. Tot mai des se vorbeşte despre o înţelegere secretă la care au ajuns anterior Cancelarul federal Angela Merkel şi Preşedintele rus, Dmitri Medvedev privind soluţionarea problemei transnistrene prin federalizarea Republicii Moldova. Cu atît mai mult că şi Germania, şi Rusia sînt state federative şi cunosc la perfecţie acest model de organizare statală. În cazul Germaniei mai este şi experienţa prin care a trecut această ţară în procesul de reunificare după căderea zidului Berlinului. Adică, la vremea ei, Germania tot a fost un stat divizat, iar acum, după reîntregire, nemţii au reuşit să-şi dezvolte ţara, fiind federaţie, şi să o aducă la statutul de mare putere a Europei şi a lumii. Anunţul despre venirea Cancelarului federal într-o vizită în Republica Moldova în timpul apropiat doar a turnat apă la moara celor care văd în spatele acţiunilor Germaniei federalizarea Republicii Moldova.

Dintr-un anumit punct de vedere, toată gălăgia care se face în jurul unei eventuale federalizări a Republicii Moldova poate fi înţeleasă. Însăşi termenul „federalizare” este unul compromis şi chiar demonizat în Republica Moldova după trista experienţă din 2003 cînd Chişinăului i s-a propus Memorandumul de tristă faimă Kozak. Acel document într-adevăr prevedea o formulă periculoasă de federalizare a Republicii Moldova, transnistrenilor şi găgăuzilor oferindu-li-se un număr anume de locuri în organele puterii de la Chişinău (ceea ce le permitea, unindu-se cu forţele politice pro-ruse din Republica Moldova, să aibă o majoritate constantă pro-est). În plus, Transnistria obţinea drept de veto în domeniul politicii externe (ceea ce punea cruce practic pe orice tentativă a Republicii Moldova de a se apropia de Uniunea Europeană). De aceea, acum cînd se vorbeşte de federalizare, e şi logic că forţele politice, jurnaliştii, analiştii pro-Vest se gîndesc în primul rînd la acel Memorandum care bloca dezvoltarea ţării pe calea integrării europene. Din contra, forţele pro-Est pedalează pe ideea federalizării, percepînd-o ca pe una salvatoare pentru ei, anume prin prisma Memorandumului Kozak. Nici una dintre părţi nu percepe că acum ar putea fi vorba de o cu totul altă formulă de federaţie decît nouă ani în urmă.

Pe fonul acestor discuţii, declaraţii, propuneri etc. şi Vlad Filat, şi Evgheni Şevciuk păstrează calmul. Ambii înţeleg că acum nu este timpul să se discute despre o soluţie politică pentru problema transnistreană. Or, orice discuţii la această temă ar bloca din nou procesul de reglementare transnistreană, ar îndepărta Chişinăul şi Tiraspolul şi ar conduce la instaurarea acelui climat de ură şi vrajbă care a caracterizat relaţiile bilaterale în cei circa 20 de ani de existenţă a conflictului.

Tactica aleasă de Vlad Filat şi Evgheni Şevciuk şi susţinută de toţi participanţii la procesul de reglementare transnistreană este unica corectă în situaţia în care ne aflăm. Doar consolidînd încrederea, doar soluţionînd problemele sociale şi economice concrete cu care se confruntă oamenii de pe cele două maluri ale Nistrului, poate fi creată acea bază pe care ulterior va putea fi soluţionată problema transnistreană.

Nu este exclus că peste ani, atunci cînd se va ajunge să se discute despre soluţia politică a problemei transnistrene, pe masa de negocieri va fi pus şi modelul federativ. Dar, dacă acest lucru se va întîmpla, atunci numai peste ani. La această etapă, discuţiile despre viitorul statut al Transnistriei ar fi un act de suicid politic, la care ar putea recurge doar nişte politicieni lipsiţi de clarviziune. Acest lucru îl înţeleg şi Vlad Filat, şi Evgheni Şevciuk, şi alţi participanţi la procesul de reglementare transnistreană.

Iar opoziţia, presa şi analiştii – ei tot pot fi înţeleşi. Fiecare îşi face treaba pornind de la interesele pe care le are la moment – unul caută susţinători, al doilea teme – pentru a ieşi în evidenţă. Pînă la urmă, însă, aceste discuţii pot fi considerate chiar utile. Or, ele permit să se ia pulsul societăţii într-o problemă extrem de importantă şi îi fac pe factorii de decizie să trateze cu maximă responsabilitate un proces de care depinde viitorul ţării.