Pictorul Gheorghe Șoitu, singur în fața indiferenței noastre

Deşi este Cetăţean de Onoare al oraşului, fiind întrebat despre avantajele pe care i le aduce această distincţie, pictorul zâmbeşte amar în colţul gurii, compensaţia nominală lunară de 150 de lei stârnind această reacţie.

La cei 65 de ani ai săi, maestrul are un singur regret faţă de consângenii cărora le-a dedicat toate lucrările sale: îl doare indiferenţa cahulenilor faţă de frumos. Nu îşi doreşte compătimire, ci încurajare şi solidaritate.

Pictorul avangardist din sudului republicii susţine că deşi a contat până la un moment dat distanţa şi s-a simţit izolat de elita de creaţie din Chişinău, după ani de vieţuire în Cahul, se consideră avantajat, sudul fiind prielnic operelor pe care le realizează prin faptul că îl fereşte de influenţa şi interferenţa cu stilurile şi metodele de exprimare ale oamenilor de artă din inima Moldovei.

Chiar dacă la valoarea sa ar fi putut manifesta o atitudine de superioritate, domnia sa se bucură de prezența oricărui muritor ce-i calcă pragul şi priveşte cu indulgenţă pe oricine, inclusiv pe cei care nu înţeleg mai nimic din conţinutul lucrărilor sale, scopul său fiind de a semăna mister pe unde trece cu pensula. Susţine că nu are nevoie să fie înţeles, tot ce îşi doreşte este să aibă posibilitatea de a se exprima în culori şi planuri ce se intersectează, creînd o simfonie de nuanţe.

În prezent, cea mai mare parte din timp omul de creaţie cu tâmpla argintie o petrece într-o cameră de zi mică şi luminoasă, pe pereţii căreia pictorul a distribuit în mod egal părţi din trecutul şi prezentul său profesional, pe un perete dominând lucrări bisericeşti în stil bizantin şi realist, iar pe celălalt câteva lucrări abstracte, pe care maestrul le-a catalogat ca fiind manifestări artistice libere, specifice modului său de exprimare artistică ajuns la maturitate.

Nu-i place să-şi comenteze picturile, determinând consumatorul de artă să se supună unor limite. Principiul său este de a-şi lăsa misterioasele lucrări descifrate la dorinţa privitorului şi, în acelaşi timp, îi displace să se pună accent pe handicapul său fizic, de care suferă de mai bine de trei decenii.

Întrebat despre felul în care pasiunea culorilor l-a acaparat, Gheorghe Şoitu îşi aminteşte cu emoţie de mama sa, o femeie simplă, care a iubit frumosul şi care i-a netezit calea în direcţia artei plastice pe care o practică.

„Mamei îi plăcea să ţese, iar eu eram fascinat de felul în care forma şi combina ea culorile pentru covoare. Probabil de acolo mi se trage aplecarea spre pictură. Îmi place să mă scald în culori, îmi plac pânzele mari! Daţi-mi o pânză, pensulă şi culori şi lăsaţi-mă singur, de-aici încolo mă simt în largul meu!”.

Pe parcursul vieţii, Gheorghe Şoitu a reuşit să iniţieze în artă câteva generaţii de învăţăcei, în calitate de profesor.

Deşi susţine că pictează şi-n gând, marele său vis este să aibă propriul atelier, în oraşul Cahul, în care ar putea să-şi expună publicului larg creaţia.

La ora actuală, el este unul dintre puţinii membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova care nu dispune de un atelier de creaţie. Pictorul nu învinuieşte pe nimeni pentru această stare de lucruri, lăsând toată vina pe soartă.

Promisiunile se ţin lanţ de aproximativ şapte ani de zile, această cauză nobilă plimbându-se de foarte multă vreme prin birourile instanţelor de judecată fără rezultat.

În pofida vitregiilor sorţii, pictorul continuă să muncească zilnic într-o cămăruţă din propriul apartament, numită „atelier”, în care sunt înghesuite unelte şi lucrări laolaltă, fiind prost iluminată şi fără condiţii pentru conservarea pieselor de artă. Acolo munceşte de când s-a stabilit în Cahul.

Realitatea cumplită care îl demoralizează şi mai mult o constituie lipsa pânzelor pe care ar putea picta. Întrebat cum se descurcă la acest capitol, pictorul a recunoscut cu durere că în „atelierul” său sunt pânze care găzduiesc şi câte 20 de lucrări… suprapuse.

Zeci de lucrări au pierit înghiţite de altele noi, a căror soartă este la fel de efemeră.