Oamenii şi viaţa dintre hotarele unui stat nerecunoscut

În timp ce unii voiau să-şi renască limba şi tradiţiile, au fost şi nostalgici după imperiul sovietic, care au decis să lupte ca să rămână anchilozaţi în trecut. S-au pornit ciocniri, au murit oameni, s-au împărţit teritorii şi s-au creat state în state, guverne nerecunoscute, care au devenit răni deschise de mai bine de 25 de ani, scrie ZdG.

Potrivit Constituţiei, malul stâng al Nistrului face parte din teritoriul R. Moldova. În realitate, însă, autorităţile moldovene nu deţin controlul asupra regiunii încă de la începutul anilor ‘90, situaţia complicându-se din momentul proclamării independenţei R. Moldova, la 27 august 1991. Republica Nistreană Moldovenească nu este recunoscută oficial de nimeni în afară de Rusia şi celelalte state rebele, apărute în urma conflictelor. Statul nerecunoscut îşi trăieşte zilnic răsăritul şi apusul soarelui, urmăreşte cum vântul colindă străzile, iar maşinile creează ambuteiaje în orele de vârf, trece cu vederea clădirile ruinate şi uitate deja de decenii, mai păstrează fabricile ruginite şi jerpelite, unde lucrează sute de oameni pentru a-şi câştiga pâinea. În stânga Nistrului, găsim oamenii care aleg să trăiască aici cu regretele, temerile, speranţele şi visurile proprii.

Când spui 2 martie 1992, spui Cocieri, localitatea unde, acum 25 de ani, a izbucnit războiul de la Nistru. Confruntările de la Dubăsari, inclusiv cele armate, începuseră mai devreme, afirmă oamenii din acele localităţi şi foştii combatanţi.

Iurie Coţofan a luptat la Nistru pentru tricolor, fiind de partea Moldovei. Acesta mai păstrează şi acum adânc amprentată în memorie durerea şi dezastrul de atunci, când oamenii nevinovaţi erau ucişi în propriile case, doar pentru faptul că erau de partea unui sau altui mal. „Primii zece ani după conflict, în fiecare noapte, urlam din cauza coşmarurilor. Copiii se trezeau speriaţi. Cu asta m-am ales după război”, spune combatantul şi scoate atent din dulap uniforma sa, de care atârnă greu peste zece ordine şi medalii. „Fiecare medalie are semnificaţia şi valoarea sa. Cel mai important, totuşi, este Ordinul Ştefan cel Mare, pe care l-am primit după 20 de ani de la conflict. La fel de mult ţin şi la ordinul pe care l-am primit pentru că am construit biserica din sat. Nu mi-e frică să merg cu această uniformă prin stânga Nistrului. Mulţi o ascund în pungă, dar nu şi eu”, spune bărbatul. Chiar dacă cândva au luptat, îndreptând armele unii împotriva altora, acum trăiesc ca nişte vecini. „Zilnic mă întâlnesc cu cei împotriva cărora am luptat, deoarece suntem vecini. Stăm la un pahar de vorbă. În casa vecină, trăieşte un miliţian. În `92, el m-a ţinut într-un subsol. Peste drum trăiesc doi angajaţi ai punctului de control, care îmi verifică actele când vreau să trec aşa-zisa vamă. Nu vorbim despre trecut, comunicăm de parcă nu a fost nimic. Timpul vindecă totul. De fapt, aşa-i firea omului – să uite sau să dea impresia că a uitat”, subliniază combatantul.

Combatantul Iurie Coțofan are o fermă la jumătate de km distanță de pacificatorii ruși

Deşi s-a născut şi a crescut la Corjova, Dubăsari, regiunea controlată de transnistreni, totuşi, aici, e privit ca un străin. „Sunt cetăţean al R. Moldova. De aceea, la Corjova, sunt considerat un străin. Pentru ei eşti nimeni, dacă nu ai un paşaport transnistrean. O dată pe lună, aici vine miliţia lor şi îmi verifică paşaportul. Cum te simţi când, în propriul stat, în localitatea ta, cineva te face străin? Îmi vine să-i sugrum pentru asta, dar mă abţin. Rămân aici, deşi am avut posibilitatea să plec în altă ţară. Aici mă ţine mama bătrână şi bolnavă, cimitirul unde şi-au găsit liniştea de veci cei mai dragi oameni, aceste pământuri, pe care ni le-au furat separatiştii”, spune cu regret bărbatul.

Din 7 iulie 2014, lui Iurie Coţofan i s-a impus interdicţia de a pleca din Corjova. „Nu le plăcea că mă întâlneam cu prietenii, foşti combatanţi care au luptat alături de mine. Spuneau că îndemn oamenii la luptă. Îi enerva când le spuneam verde în ochi ce cred despre ei şi despre legile absurde pe care le inventează. M-am adresat la zeci de instituţii de ale lor. Toţi spuneau că nu-i înregistrată vreo interdicţie, totuşi, timp de aproape trei ani îmi întorceau maşina. Această interdicţie m-a obligat să-mi închid atelierul de producere a mobilei. Cum poţi administra o afacere fără a ieşi din sat timp de 3 ani? Ca să te distrugă, te blochează, nu-ţi permit să te dezvolţi. Asta se întâmplă nu doar aici, ci în toată Moldova”, susţine bărbatul, a cărui interdicţie a fost ridicată în martie 2017.

Citiţi continuarea pe ZdG.