Mucenițe ale lui Hristos, îmbătrânite de temnițele comuniste

 Renăscută în cei peste 20 de ani de la deschidere, este asaltată de mulțimile de pelerini dornici să se bucure de biruința măicuțelor mucenițe asupra fiarei antihriste și prigoanelor de peste 30 de ani.

Am ajuns acolo cu grupul de pelerini de la Mitropolia Basarabiei, când Cerul revărsa peste florile dobrogene o ploaie salvatoare în vreme de secetă. Adevărată grădină a Maicii Domnuluie e Vladimirești, înveșmântată în flori, icoane și sfinte mucenițe în viață, deosebit de ospitaliere și tolerante cu noi, călătorii, departe de Cer... Majoritatea măicuţelor sunt, desigur, în etate, au răbdare și multă dragoste pentru mulțimile de pelerini care le asaltează ca pe timpurile de până la instalarea comunismului în România.

Cu lacrimi își amintesc despre părintele Ioan, regretatul lor duhovnic, care a făcut nouă ani de pușcărie cu lanțuri la picioare. Și azi mărturisesc deținuții de la Gherla care l-au cunoscut, că era un sfânt, un sfânt adevărat, prin felul cum lupta împotriva dezumanizării și ateismului comunist. Până la 1955, părintele a spovedit, împărtăşit şi cununat tare multă lume, a intuit dezastrul ce se apropia și își pregătea fiii moral pentru mari încercări. Era considerat un dușman al poporului, ca și măicuțele, de altfel.

Vladimireşti, mănăstire-simbol de rezistență anticomunistă

Deschise spre comunicare cu cei care vor să le cunoască sacrificiile pentru neamul românesc și credința strămoșească, două dintre viețuitoarele de la Vladimirești au depănat amintiri despre anii grei de temnițe comuniste. Maica Isidora, de 85 de ani, și maica Mina, de 87 de ani, povestesc, cum mănăstirile Vladimirești și Sihastru-Adjud au fost târâte în doua procese, unul civil și altul penal.

Măicuţa Isidora a trecut din puşcărie în puşcărie - la Galaţi, Tecuci, și în mai multe comune. “Prima dată, în martie 1955, a fost arestată stareța mănăstirii, maica Veronica, împreună cu comitetul de conducere și cu părintele slujitor. După un an, comuniștii ne-au devastat toată mănăstirea, au venit cu maşini de război din cele mari şi ne-au încărcat pe toţi şi totul. N-a mai rămas nimic în urma noastră, decât o școală pentru cei cu dizabilități.

Ne cereau să ne „dezbrăcăm” şi să ne căsătorim. Pentru „haină” am suferit enorm. Unele maici au rămas prin comune, altele s-au dus pe la biserici, fabrici, păstrându-și demnitatea călugăriei. Ne-au adus acuzații politice, precum că am fi avut legături cu legionarii. Le spuneam călăilor, că mănăstirea nu face politică, că se ocupă de mântuire. Am îndurat toate chinurile puşcăriilor, am fost torturate și terorizate”, povestește maica Isidora.

Dintre cele 318 de maici, vre-o două mai bătrâne şi mai bolnave au cedat dușmanului, iar pentru celelalte a fost o fericire să nu renunțe la calea monahicească, chiar și în calvarul iadului. „Ne întrebau de ce nu ne „dezbrăcăm”. Le răspundeam că am jurat în faţa lui Dumnezeu să păzim demnitatea până la capăt. Precum cineva depune jurământ la armată, aşa şi călugării, în faţa lui Hristos.

Am suportat multe chinuri. Eram o sută de persoane la pușcărie, pe care ne scoteau în puterea nopții și ne încolonau. Ne plăteau câte trei lei pentru muncă. Acum, aruncând o privire în urmă, ne închinăm în faţa foștilor noștri torționari, că am putut rezista. În 1990, când ne-am întors la mănăstirea de metanie, nu ne venea a crede că trăim o asemenea fericire. Avem aceeaşi trăire duhovnicească ca la început”, a mai spus maica Isidora.

„Vladimirești” și „Sihastrul”, cele mai pătimite

Maica Mina a stat de două ori la pușcărie: o dată un an de zile și altă dată mai mult de un an, după care a scăpat, datorită unui decret. „Mănăstirea noastră era un mare pericol pentru noua putere. Noi şi cu prietenii noştri de la Mănăstirea Sihastrul am fost primii care am ajuns în temnițe. Făceam parte din cele mai pătimite mănăstiri, unde venea cea mai multă lume.

La început, am fost la puşcăria de la Galaţi, apoi ne-au mutat la Huşi. Geamurile din celule erau mici și situate în așa fel, ca să nu avem nici aer și nici lumină. Sus – ciment, jos era ciment. Ne-au pus lanţuri la picioare și ne-au băgat în izolare. Am stat zece zile pe ţimentul gol și n-am cedat. Am simţit ajutorul lui Hristos acolo. Când ne puneau să lucrăm de sărbători, le ziceam ucigașilor: „Puteţi să ne puneţi la zid și să ne împuşcaţi, că vom rămâne tot călugăriţe! Nu am furat, nu am delapidat şi nu ne vom călca credinţa în picioare, nu vom lucra de sărbători!” Pentru acest gest, am fost duse la izolare. Eram douăsprezece maici. Și le spuneam: „Puneţi-vă în rând ca la mănăstire pentru a vă primi lanțurile. Dacă vreţi– acceptaţi-le, dacă vreţi să cedaţi – cedaţi. Fiecare să facă cruce, să întindă piciorul şi să se gândească la sfinţii mucenici cum au răbdat.” Era o sergentă şi mai mulţi bărbaţi, care ne-au pus lanţurile ca la cai”, spune măicuța.

„Acolo erau numai dintre cei pentru jertfă”

„Mi-am făcut cruce, am întins piciorul și, la un moment dat, s-a răspândit o mireasmă de smirnă, de care numai la Ierusalim am simţit. Noi „citeam” liturghia pe de rost la închisoare. Eram toate pregătite de acele vremuri grele, toate citisem din Cartea cu vedenii ale unor monahi îmbunătăţiţi, care prin intermediul Maicii Domnului, au descoperit lumii prin ce vor trece creștinii mai târziu. “Învăţaţi, că va veni timpul când nu veţi avea cărţi”, scria în acea carte sfântă. Şi atunci, ne-a dat Dumnezeu har şi am memorizat câte cinci acatiste. Iar pe locul acela unde ne aflam, erau numai dintre cei pentru jertfă. Prin Cuvânt am supravieţuit. Acolo, în izolare, ne făceam rugăciunile. Ne aduceau castroane cu apă sărată, pe care n-o puteam bea. Dimineaţa ne dădea o bucăţică de turtă şi, pe la ora 12.00 - câte o bucăţică şi seara nimic.

La izolare, am făcut poizioare: “Mănăstirea de fecioare este îndoliată tare, / Că maicile sunt plecate, / Prin lume împrăştiate. / La Galaţi la închisoare, / Stau cu lanţuri la picioare, / Douăsprezece fecioare, care n-au vrut să muncească, / Ci pe apostoli să-i cinstească, / Domnul să se preamărească. / Ne-au pus lanţuri la picioare, / Ne-au băgat la izolare, / Fără apă, fără soare, / Fără pat pentru culcare.../ Maica Sfântă, Preacurată ne-a trimis în închisoare / miros de smirnă-n izolare..”

“Când ne-au desfiinţat mănăstirea, am fost peste trei sute de maici, iar în 1990, ne-am întors două sute la mănăstire, la peste 30 de ani de stat în lume. Am găsit doar cele două biserici întregi și, în rest, tot așezământul nostru era la pământ. În zece ani, am ridicat mănăstirea. Acum tare ne pare rău că puţini sunt tinerii râvnitori pentru Hristos și pentru credinţă. Săracii nu ştiu ce vor, dacă au fost crescuţi în comunism... Totuși, credem în viitorul acestei mănăstiri.”

Experiența temnițelor, „pe hotarul dintre viață și moarte”

Meditând la surghiunul măicuțelor de la Mănăstirea Vladimirești, nu pot să nu-l invoc pe marele luptător, Ioan Ianolide, care a făcut și el ani cumpliți de temnițe comuniste și a reușit să realizeze o radiografie excelentă a pușcăriei comuniste din România, investigație deosebit de apreciată de părintele martir Gheorghe Calciu-Dumitreasa. „Mi se pare că viața duhovnicească pe care am trăit-o noi în în temnițe, este mai densă decât acea trăire azi în mănăstiri. Experiența noastră a fost așezată pe hotarul dintre viață și moarte, în suferințe cumplite și îndelungate, în care numai o ardere sufletească intensă te poate salva.

În temnițe s-a realizat maxima confruntare dintre Dumnezeu și satana. Acolo erau evidente duhurile, acolo nu mai erau posibile dulcegăriile și jumătățile de măpsură. Temnițele au scos la iveală forța creștinismului, care este capabilă să învingă acest veac. Lumea va avea de învățat din experiența temnițelor”, a mărturisit Ioan Ianolide în volumul său „Întoarcerea la Hristos: document pentru o lume nouă.“

Angelina Olaru