Lazariuc: "Numai Dumnezeu și părinții ne pot judeca"

 Deşi este stabilită mai bine de 2 decenii la Bucureşti, rămâne o frecventă prezenţă pe scenele din Chişinău, o artistă apreciată şi îndrăgită de publicul meloman. Acest interviul este despre bucurii şi tristeţi, despre eşecuri şi realizări... despre viaţa unui artist împlinit.

- Cu ce emoţii vă reîntâlniţi cu locurile dragi, cu prietenii şi colegii atunci cînd reveniţi în Moldova? 
Prezenţa mea spirituală întotdeauna a fost aici, în Moldova, iar în ultimul timp chiar şi fizică, fiind invitată la diverse concerte. Aşa sunt timpurile, fiecare trebuie să depună eforturi pentru a-şi asigura o viaţă decentă. Fiecare încearcă să-şi rezolve problemele cum poate şi dacă material le este mai bine, atunci moral le este foarte greu. În acest context este potrivită afirmaţia bine cunoscută „Fie pâinea cît de rea, tot mai bună în ţara ta”. Or, un artist are nevoie de o mai mare libertate, el este ca pasărea - trebuie să zboare, nu poate sta în colivie. Artistul, chiar dacă pleacă, rămâne reprezentantul ţării sale, promovând muzica pământului său. Numai aşa concep actul creaţiei. Multă lume m-a judecat când am plecat în România, chiar şi unii colegii mă acuzau de trădare, dar nu consider trădare, atâta timp cât revin frecvent, cât promovez muzica moldovenească. Am plecat, poate, şi din motive personale, dar nimeni nu este în drept să mă acuze. Doar nimeni nu ştie soarta omului, nu ştie ce îi este pregătit pentru ziua de mâine sau chiar pentru clipa imediat următoare. În fiecare zi viaţa ne pregăteşte câte un examen, pe care avem a-l susţine şi doar de pregătirea noastră depind rezultatele.

- Simţi trecerea timpului ? Vă dor amintirile?

Timpul nu iartă pe nimeni, iar anii îşi iau tot ce le aparţine. Mă gândesc cu nostalgie la anii care au trecut. Din păcate, mulţi dintre colegii mei nu mai sunt printre noi, cei rămaşi, din generaţia mea, sunt bunei, au părul încărunţit. În ce mă priveşte, pot afirma că problemele mi s-au minizat, deoarece copii au familiile lor, s-au stabilit la casele lor şi acum, cred, îmi trăiesc viaţa într-un alt ritm. Atâta timp cât copiii mi-au fost mici a trebuit să alerg, să fac tot posibilul să-i cresc şi să le dau un rost în viaţă. Urmează ca ei să ţină cont de sfaturile mele, de cele învăţate, să-şi menţină locul unde s-au plasat.

- Aţi cântat viaţa omului cu bucurii şi tristeţi. Aţi realizat aceeste cântece la îndemnul inimii ? Erau un refugiu sentimental?

Viaţa omului este alcătuită din alb şi negru. Bucuria şi tristeţea alternează în viaţa noastră. Doar un exemplu. În anul cînd m-am bucurat enorm că fiica Ileana a adus pe lume, am avut şi o mare durere - am pierdut-o pe mama. Această tragedie m-a dezechilibrat, deoarece numai atunci când treci prin acease clipe realizezi că atâta timp cât ai părinţi - eşti copil, când îi pierzi – rămâi orfan. Rămâi cu un gol în suflet pe care nimeni şi nimic nu-l poate umple.

- Îmi spuneaţi într-un interviu anterior că muzica v-a dat senzaţia de fericire. Tot ea, muzica, v-a ajutat să traversaţi obstacolele apărute în cale. Vă menţineţi această părere şi peste ani?

Muzica mi-a fost sprijin. M-a ajutat în situaţii complicate. Este foarte bine cînd omul face ceea ce îi produce plăcere, îi dă senzaţia de fericire. Pentru mine Muzica a fost un refugiu. Când apar în scenă, uit de griji şi probleme. Trăiesc în atmosfera Muzicii, dar şi a sălii, pentru că publicul participă la o sărbătoare. Cântecele pe care le-am lansat nu au fost întâmplătoare. Le-am trecut prin sufletul meu. Sunt parte din viaţa mea. Le-am lansat având convingerea că mulţi dintre spectatori se regăsesc în aceste cântece, pentru că nu am fost eu unica femeie care a trecut prin despărţire sau prin tristeţea pierderii omului drag, având o suferinţă de moment. Când apar în scenă, văd licărul din ochii oamenilor, semn al aprobării că sentimentele pe care îl cânt le sunt cunoscute. 
M-am născut în Zodia Racului. Am o fire sensibilă, dar am încercat să demonstrez că sunt o femeie puternică, care nu cade la prima lovitură a destinului. Or, mă emoţionează totul în jur – o frunză, o picătură de rouă, un apus de soare... Pot să plâng, dar în singurătate, pentru a nu-mi arăta slăbiciunile. Cu atât mai mult cu cât sunt conştientă de faptul că nu e bine ca viaţa unui artist să fie pusă pe tavă. S-o vadă toţi şi s-o comenteze.

- Cu siguranţă, au fost momente când sufletul era rănit, dar trebuia să cântaţi. Cum reuşiţi să treceţi peste asemenea stări?

Am avut parte de asemenea momente, când au decedat fratele meu, la 29 de ani, apoi părinţii, dar a trebuit să apar în scenă şi să ofer publicului bucurie. Nimeni nu este vinovat că am o durere. Spectatorul a procurat un bilet pentru a trăi clipe de revelaţie. Mult timp după moartea mamei îmi era greu să cînt, dar aveam deja programat spectacol la Palatul Naţional şi nu puteam schimba nimic. Atunci a trebuit să fac ceea ce am învăţat, ce mi-a dat Dumnezeu. Să cânt. Aceasta este soarta unui artist. În clipe grele să se resemneze, să iasă cu demnitate din orice situaţie.

- Conceptul „prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte” s-a schimbat puţin - ar fi bine să se cunoască şi la bucurie. Aveţi prieteni adevăraţi care vă sunt în prejma când vă este greu, dar şi atunci când aveţi o bucurie?

Credeam că odată cu înaintarea în timp îţi poţi face mai mulţi prieteni, dar am realizat, din păcate, că numărul acestora se micşorează. Se risipesc printre ani. Dispar din diverse motive. Şi este durut, deoarece unui prieten îi spui multe, te destăinui. Reiese că în tinereţe, atunci când nu eşti realizat totalmente, îţi poţi face prieteni adevăraţi, nefiind o prietenie din interes. Peste ani, când ai deja un nume, mai mulţi ar dori să-i fie în preajma, pentru a profita de numele tău, de realizările tale. Ar fi bine să încercăm să menţinem o prietenie sinceră, să ne bucurăm de succesele prietenilor noştri. Eu mă străduiesc să fiu corectă cu prietenii mei, cei care mi-au fost alături în momente grele, dar şi s-au bucurat, vreau să cred sincer, de realizările mele. Am prieteni şi vreau să-i păstrez pentru că avem amintiri frumoase comune. Părinţii mei m-au învăţat să fac bine. Îmi spuneau „dacă nu poţi face un bine, cel puiţin să nu faci rău”.

- Aţi profitat de popularitatea de care vă bucuraţi pentru a obţine anumite profituri ?

Nu am profit pe deplin de statutul meu. Aş fi putut să deschid mai multe uşi pentru a-mi rezolva mai lesne problemele, dar nu am făcut acest lucru din mai multe motive. În primul rând, că nu pun pe prim-plan aspectul material al vieţii, în al doilea rând, nu vreau să devin sclava anumitor lucruri, a celor pe care poate le-am dorit. Nu este bine să tot agoniseşti, încât să nu reuşeşti să te bucuri de cele obţinute. Sufletul omului contează cel mai mult. Este bogăţia care se evaluează mai uşor.

- Credeţi în providenţă, în forţa magică a destinului?

Mi s-au întâmplat multe lucruri pe care nici nu mi le puteam imagina. Unele împotriva dorinţelor mele, dar s-au întâmplat, deoarece aşa trebuia să fie. Nimeni nu ştie prin ce îi este sortit să treacă. Destinul îţi oferă ceva, dar nu trebuie doar să aştepţi. Trebuie să faci şi tu ceva, să mergi în întâmpinarea aspraţiilor tale. Ideal ar fi să fie o armonie între destin şi raţiune, omul să ştie ce are de făcut pentru a îndeplini agenda destinului. Sunt momente în viaţă cînd eşti pus la încercare şi trebuie să lupţi. Dacă cazi - să te ridici. Uite în aceste momente, omul are nevoie de un prieten, de un susţinător. Şi principalul e să crezi că vei reuşi, că nu sunt probleme fără rezolvare.

- Ani la rând presa din România s-a întrecut în publicarea unor detalii din viaţa Dumneavoastră. Acestea v-au surprins, v-au marcat cumva?

Bineînţeles, că m-au deranjat acele bârfe mutiplicate, mai cu seamă cele despre copii. Peste ani am conştientizat că sunt din rea voinţă, cu intenţia să ne debusoleze, mi-am dat seama că „ în pomul care nu rodeşte, nimeni nu loveşte”. Această campanie de defăimare a început atunci când eu şi fiica mea am devenit mai cunoscute, mai apreciate, mai cu pondere şi valoare în societate. Şi toate aceestea se plătesc. Presa mondenă are menirea de a ataca personalităţile. Celor care scriu asemenea „capodopere” eu le spun „paraziţi”, deoarece trăiesc din ceea ce fac alţii. Te şantajează pentru a obţine profit. Au fost duri cu noi, dar nu ne-am lăsat provocate. Mie nu-mi este ruşine de viaţa mea, de trecutul meu, îmi trăiesc viaţa după cum mă duce capul şi nimeni nu este în drept să mă judece. O pot face doar Dumnezeu şi părinţii. Părinţii, din păcate, nu mai sunt. Doar Dumnezeu mă poate judeca, fac bine sau fac rău...