Impresionantele trofee ale lui Nicolae Juravschi

T: Dle. Juravschi, V-aţi născut în sat, unde, după cum bine se ştie, sportul nu este prima opţiune a copiilor şi tinerilor. Cum aţi început să faceţi sport?

N.J.: Sportul este viaţa pentru mine pentru că eu de mic copil participam la toate competiţiile, indiferent pentru ce vîrstă erau ele - pentru copii, juniori sau seniori. Tot timpul mă străduiam să fiu prezent. Dacă nu în calitate de participant, atunci ca amator, ca suporter. Eram prezent şi la competiţiile din satul natal şi la cele raionale. Pe urmă am avansat şi la nivelul competiţiilor republicane. În general, tendinţa a fost pe an ce trece să devin membru a unui lot cît mai valoros, participant la o competiţie cît mai valoroasă. Dinamica respectivă mi-a oferit posibiliatea să devin membru a loturilor cu participare la Jocurile Olimpice.

În 1988 am fost selectat pentru participare la Jocurile Olimpice de la Seul, după asta am fost în Barcelona în 1992, iar în 1996 am evoluat pentru echipa Republicii Moldova la Atlanta. Cred că în mare parte am fost şi un norocos în această privinţă, pentru că întotdeauna am avut parte de pedagogi buni, începînd cu cei din satul natal. Iar în cariera de performanţă am avut în mare parte noroc de oameni care m-au înţeles şi au avut încredere în mine, lucru acesta este foarte important pentru un sportiv. E important să ştii că în spatele tău sînt oameni mari care cunosc meseria, ştiu ce vreau de la tine şi ştiu cum să facă acest lucru.

T: Cînd aţi participat pentru prima dată la o competiţie? Vă mai aduceţi aminte emoţiile care le-aţi încercat?

N.J.: În 1978 am venit la Chişinău, dar eu nu aş spune că atunci am avut primele competiţii. Primele au fost în clasa I şi a II-a, cînd eram activ la competiţiile în masă, gen starturi vesele. Este o practică foarte bună şi pentru actualul sistem şcolar. Ar fi bine ca, copii noştri să fie încadraţi în diferite activităţi sportive pentru dezvoltarea generală. Dacă vorbim nemijlocit de proba mea – canoe, prima competiţie a fost în 1979 la Dubăsari şi îmi aduc aminte destul de bine că evoluam la 500 de metri, eram pe locul doi şi cu 20 de metri înainte de sosire m-am răsturnat din barcă. Atunci credeam că cu asta s-a terminat cariera mea - era o tragedie mare, dar antrenorii şi colegii m-au susţinut. Şi iată am ajuns la alte înălţimi.

T: În anul 1988, împreună cu Dl. Reneischi, aţi obţinut (la Jocurile Olimpice de la Seul) medaliile de aur în proba de canoe dublu, cursele de 500 şi 1000 metri, concurînd pentru URSS. Ce vă aduceţi aminte? Cum au fost acele momente?

N.J.: Este o diferenţă foarte mare dintre perioada URSS şi cea de acum, din punct de vedere al pregătirii sportivelor. Atunci era foarte greu să devii membru al echipei naţionale a URSS pentru că era o concurenţă mare, iar mulţi sportivi, care puteau să devină campioni mondiali sau europeni, nu puteau să prindă lotul. Îmi amintesc cu plăcere de acea etapă, deoarece atunci opinia sportivilor nu era politizată deloc. Noi aveam grijă de pregătire şi evoluare, dar pînă la urmă vedeţi că istoria URSS ne spune că sportul era un domeniu strategic pentru această ţară - sportul şi armata.

Foarte mult efort am depus, dar au fost şi obstacole. Nu era suficient să fii primul ca să fii cel mai bun. În unele cazuri era chiar puţin şi trebuia de demonstrat şi alte calităţi, trebuia de rezistat la anumite provocări şi mi-a reuşit. În 1988, am reuşit să mergem să evoluăm şi la 500 metri, şi la 1000. Părea imposibil, dar am reuşit să convingem conducerea că putem să fim cei mai buni acolo. Pentru mine a fost o ediţie interesantă, deoarece în 1980 blocul capitalist nu a participat la Jocurile Olimpice de la Moscova, iar în 1984 blocul socialist a boicotat Jocurile Olimpice din Los Angeles. În 1988 se aştepta cum o să fie, ce o să fie, cum vor fi organizate jocurile şi ce rezultate vor fi. Sud-coreenii au fost susţinuţi în mare parte de americani în ceea ce ţine de organizare şi a fost o ediţie foarte interesantă, cu o concurenţă enorm de mare. Mă bucur că am evoluat şi am luat aceste două medalii de aur. Eu le spun colegilor că la Jocurile Olimpice cîteodată mi-a fost mai uşor decît la antrenamente pentru că am fost într-atît de pregătiţi încît peste cinci minute puteam iarăşi să merg la start.

T: Ce simte un sportiv atunci cînd primeşte o diplomă, un premiu, un trofeu?

N.J.: Ceea ce simţi pe podiumul olimpic nu se compară nici cu un sentiment. Evident, în afară de sentimentul familial. În principiu, nu se compară nici cu o întrunire, nu se compară cu nimic. Simţi că reprezinţi ţara, neamul tău, răsună imnul statului tău, drapelul se arborează. Sînt nişte sentimente incomparabile.

T: Dvs. cîte diplome, trofee aveţi? Care sînt cele mai importante?

N.J.: Diplomele nici nu le-am numărat - sînt foarte multe. Sînt dublu campion olimpic, am şi o medalie de argint la Olimpiada din 1996, atunci am cedat în faţa ungurilor cu cîteva miimi de secundă. De două ori am ocupat locul patru la Olimpiadă, odată - locul cinci. De opt ori am fost campion mondial, de două ori - pe locul doi şi odată – pe locul trei. Campion naţional nici nu am numărat de cîte ori am fost. Eu mă mîndresc cu toate premiile. Medalii am şi de la cupele mondiale, campionate, curse mondiale - cred că vre-o 200 de medalii.

T: Ce regrete aveţi? Ce nu aţi reuşit să faceţi?

N.J.: Acum, cînd fac o retrospectivă, cred că puteam să evoluez şi la Olimpiada de la Sidney, să iau medalii. Ăsta e regretul meu, dar asta e.

T: Ce V-a oferit cariera de sportiv?

N.J.: Cariera de sportiv mi-a oferit totul. În primul rînd, numele, iar în al doilea rînd - situaţia socială pe care o am şi educaţia. Potenţialul care mi l-a dat mama de acasă. Totul mi-a oferit.

T: Cum apreciaţi activitatea sportivilor de la noi? Ce lipseşte pentru ca Moldova să obţină rezultate foarte bune în domeniu?

N.J.: Aceasta este o temă de discuţii aparte. În comparaţie cu alte ramuri, sportul se menţine, sîntem destul de bine cotaţi, iar evoluţia sportivilor noştri este destul de reuşită. În primul rînd, ne lipseşte baza materială, în unele cazuri şi contigentul uman, adică cadrele. De asemenea, ar trebui ca sportivii să fie mai bine trataţi în societate. Trebuie înţeles fenomenul sportului, pentru că, prin intermediul lui, vom avea o generaţie şi o naţiune mai sănătoasă, o naţiune cu calităţi patriotice mai pronunţate şi asta este un lucru care trebuie să-l dezvoltăm în societate. Nu toţi pot să fie campioni, dar ca toţi să fie sănătoşi, să apere cu mîndrie culorile statului, să spună cu mîndrie că sînt cetăţeni ai Republici Moldova - asta pot.

T: Acum ce sport practicaţi? Cît de des?

N.J.: Acum practic fotbalul - este proba mea preferată. Eu am sperat să devin fotbalist, dar nu mi-a reuşit. Plus că merg la fitness, mai fac si canoe după posibilităţi, practic şi volei, şi baschet. În principiu, sînt un om care continuă să practice sportul.

T:  Aveţi trei copii. Vă doriţi ca ei să facă carieră în sport? Care din ei are cele mai mari şanse să vă urmeze calea?

N.J.: Speranţa este cel mai mic copil, Marcu. Fiindcă Nicoleta este deja apreciată în domeniul economic. Victor practică artele marţiale. Marcu ar vrea să devină fotbalist, dar vom vedea cum va fi. Îmi dau bine seama că nu este simplu ca, copiii să repete soarta părinţilor. Şi conjunctura şi ambianţa e alta. Noi am fost crescuţi în condiţii mai grele şi vedeam calea de promovare anume prin sport.

T: Cum reuşiţi să îmbinaţi funcţia de deputat cu cea de Preşedinte al Comitetului Naţional Olimpic?

N.J.: Foarte bine. Eu cred că funcţia mea de deputat îmi oferă o posibilitate pentru a rezolva problemele sportului. Eu am spus anterior că în domeniul sportului sînt o mulţime de probleme şi aş vrea ca aflarea mea în funcţia de deputat să fie benefică soluţionării acestor probleme. Depun efort şi sper că-mi reuşeşte. În genere, cred că în politică trebuie să fie cît mai mulşi oameni din cultură, sport şi alte domenii sociale. Aceasta va ajuta la soluţionarea problemelor existente şi la dezvoltarea naţiunii noastre.