Centrul capitalei - un paradis imobiliar fără complexe arhitecturale

Anume aici oamenii de afaceri vor sa-si deschida magazine, baruri, resaurante sau oficii. Cu orice pret. In sensul adevarat al cuvantului. Si nu-i mai intereseaza daca e vorva de blocuri locative, trotuare, subsoluri, terenuri de joaca pentru copii sau curtile oamenilor. Astfel sub apartamente apar catacombe sapate peste noapte sau oficii si magazine cu program non-stop in casele de locut. 

Daca vreti sa va convingeti faceti o excursie in perimetrul strazilor Stefan cel Mare ,Eminescu, Vlaicu Parcalab si Dosoftei. Casele de locuit in care de curand au fost taiate usi, s-a sapat in subsololri, arata ca niste calupuri de cascaval olandez. Specialiştii au o explicaţie – Chişinăul nu se mai poate extinde, de aceea, ca şi în oraşele mari, europene, soluţiile se găsesc în interiorul lui. Corect. Dar aici apare o simpla si nevinovata intrebare; de ce atunci Chishinaul arata totusi altfel, cu totul altfel decat marile orase europene. 

Despre cum arată acum Chişinăul în comparaţie cu ce a pornit pe timpuri, se poate de înşirat legende, poeme, ode, rapoarte, petiţii şi multe nemulţumiri. Fie că aspectul nu mai este acel pe care-l admirau madamele şi domnii din carete sau tovarăţii din impunătoarele Volgi, fie că rafinatele gusturi nu mai sunt pe pofta tendinţelor moderne. Trotuarele blocate de terase îngrădite, clădiri istorice găurite de magazinuţe, construcţii pestriţate, imobile gigante în curţile caselor la sol – toate fac parte din amalgamul arhitectural local, moldovenesc. 

Şoseaua Hânceşti, cartierul Telecentru. Câţiva locatari dintr-o zonă rezidenţială nu-şi găsesc liniştea din cauza unei clădiri cu şapte etaje care se ridică de mai bine de jumătate de an deasupra curţilor lor. 

Şi cum administratorii construcţiei nu s-au lăsat găsiţi, primăria capitalei vine în apărarea lor şi-i contrazice pe locatarii nemulţumiţi. Viceprimarul Nistor Grozavu spune că agentul economic are toate actele în regulă şi că standardele planului urbanistic general sunt învechite, iar potrivit unor decizii interne ale consiliului municipal, acum distanţa admisibilă dintre case de orice tip poate fi mai mică de şapte metri. În plus, noţiunea de cartier rezidenţial admite case nu numai de două sau trei nivele, dar chiar şi de zece. Şi totul din cauză că oraşul nu mai are unde să se întindă. De aceea, politica este una – construim în sus şi în jos.

Arhitecţii spun că astfel de politici necesită studii, dar şi un plan urbanistic modernizat. 

Şi dacă cu extendirea pe “verticală în sus” sunt probleme, cu cea “în jos” sunt şi mai mari. Pe bulevardul Ştefan cel Mare, majoritatea clădirilor poartă pe lângă zgomotul zilnic al urbei şi maşinilor grăbite, o ţâră de istorie. Clădirile, construite acum câteva decenii, cu coloane şi ornate de vremurile de glorie, s-au transformat în cuiburi pentru magazine, schimburi valutare, farmacii şi saloane de frumuseţe. Până aici nimic grav, căci aceeaş practică o putem observa şi în capitale mai pompoase. Problema e că până a da în exploatare vreo încăpere de acest gen, unii agenţi economici găuresc, ca în caşcavalul olandez, pereţii deja încercaţi de ani ai blocurilor. 

Un exemplu în acest sens este blocul ce se află chiar vis-a-vis de Sala cu Orgă. 

Administratorul clădirii spune că subsolul demult nu mai aparţine locatarilor, ci mai multor agenţi economici. O banală închidere a unui robinet de gaz sau apă în toată clădirea trebuie convenită cu ei, ca să le dea voie să treacă la ţevi. În plus, potrivit bărbatului, unii antreprenori găuresc pereţii imobilului, afectând astfel clădirea de pe care se desprind deja bucăţi de tencuială. Bărbatul zice că a obosit să meargă prin instanţe pentru a se judeca cu unii antreprenori. 

Autorităţile au şi aici o explicaţie. În ambele cazuri, dreptatea pare a fi în vârful clădirii sau la subsolul ei, or, în cel mai rău caz, în instanţă.