Micile făpturi ale zeilor

Despre albine se ştiu multe şi s-a scris enorm. Nici o insectă nu a fost mai mult studiată decât ele; şi când spunem studiat, nu ne gândim doar la entomologia modernă, căci cunoaşterea, priceperea în materie de albinărit, din urmă cu secole, tot din studiu veneau, dintr-o neîncetată şi atentă observare a vieţii stupului. "Stilul de viaţă " al albinelor a inspirat, încă din vremuri vechi, interpretări simbolice, mituri şi legende, poveşti, poezii şi fabule, meditaţii filozofice, steme şi blazoane, comparaţii şi metafore. Din pricina obiceiului profund uman de a judeca totul prin prisma viziunii omeneşti asupra vieţii, descrierea vieţii albinelor a suferit adesea de antropomorfism. Deşi azi credem că totul ţine de un instinct ajuns într-un stadiu avansat, rafinat prin evoluţie, purtările albinelor ne fascinează atât de mult, încât nu încetăm de a le înzestra cu o aură spirituală.

Mai presus de orice, albina a inspirat dragoste. O mică făptură aleasă, dăruită cu însuşiri deosebite şi iubită deopotrivă de zei şi de oameni - aşa e văzută albina. Ceea ce putea să facă ea era atât de uimitor, încât nu putea ţine decât de miracol, nu putea fi decât efectul unui suflu divin.

Mierea şi ceara se plămădeau tainic, în scorburi şi, mai târziu, în ştiubeie în care privirea omului nu putea pătrunde cu uşurinţă, aşadar tot ceea ce se petrecea acolo ţinea de o alchimie misterioasă, de nişte prefaceri secrete în urma cărora, din flori (frumoase, dar pe care omul nu le-ar fi putut mânca) se năştea mierea şi se întocmeau, cu un meşteşug ascuns, fagurii, fără seamăn în desăvârşirea lor.

Într-o vreme când hrana dulce era prea rară (căci în urmă cu câteva mii de ani nici fructele - mai toate sălbatice - nu erau cine ştie ce dulci), întâlnirea cu mierea trebuie să fi fost o revelaţie, iar consumarea ei, o experienţă rară şi preţioasă. Uimitoare trebuie să le fi părut oamenilor din vechime înfăptuirile acestei mici fiinţe. Mierea nu era doar hrănitoare şi minunată la gust, ci avea virtuţi terapeutice şi magice, iar lumina lumânărilor de ceară alunga întunericul din locuinţele primitive. Cum să nu fi iubit oamenii albinele?

Pe aici, pe la noi, unde oamenii cresc albine de sute, dacă nu cumva de mii de ani, universul mitologic e plin de poveşti despre micuţele vieţuitoare. Albina e curată, cea mai curată dintre "gujulii" (ce cuvânt frumos! înseamnă gâze, insecte, gângănii); e fertilă, dar în chip cast (în Bucovina, o credinţă populară afirmă că albinele "îşi strâng sămânţa de pe pârâu", căci reproducerea sexuată a micilor insecte încă nu era cunoscută), şi mai cu seamă, e harnică, drept care a rămas, până în ziua de azi, un simbol, însăşi întruchiparea Hărniciei.