Ce-ar fi dacă n-am muri?

 Adevărul este că o trecere a omului de la starea de făptură muritoare la cea de fiinţă nemuritoare ar fi cea mai profundă, cea mai drastică schimbare petrecută vreodată în istoria speciei umane. De la dreptul de moştenire şi până la sistemul de pensii şi de asigurări de viaţă, întreg eşafodajul civilizaţiei moderne se sprijină pe realitatea că oamenii mai şi mor, după ce au trăit o vreme… Şi, oricât de ademenitoare le pare unora perspectiva nemuririi individuale, problemele pe care le ridică această colosală transformare sunt de de natură să-i facă pe cei cât de cât înclinaţi spre reflecţie să se întrebe: oare chiar e de dorit să devenim nemuritori?

Confruntaţi, timp de milenii, cu realitatea unei vieţi scurte - scurtată de boli şi de războaie - oamenii au visat mereu să trăiască mai mult, uneori ducând la extrem această aspiraţie, spre dorinţa de a trăi veşnic. Stau mărturie multele legende şi scrieri despre fiinţe umane dornice să afle viaţa fără de moarte, elixirul tinereţii, secretul vieţii veşnice… 

Religiile au venit în întâmpinarea acestei aspiraţii fundamentale prin ideea consolatoare a nemuririi sufletului şi a unei vieţi de apoi, de după moarte, într-o lume de dincolo de marele prag, o lumea în care viaţa eternă era posibilă.

Dar oamenii au continuat să aspire la nemurirea fizică individuală. Şi, după atâtea secole în care au putut doar visa la ea, iată că a venit vremea în care se vorbeşte despre nemurire în alţi termeni: ca despre ceva care, în scurt timp - câteva decenii - ar putea fi posibil.
Dincolo de consideraţiile filozofice sau de speculaţiile ezoterice, ar fi interesant de ştiut ce gândesc despre acest subiect oamenii de ştiinţă, obişnuiţi, în general, să privească lucrurile prin prisma unui pozitivism mai degrabă sceptic.

Cine crede în nemurire?

Ar fi nepotrivit să discutăm despre nemurire fără a aminti numele lui Raymond Kurzweil, specialist în inteligenţă artificială, inventator, vizionar, promotor al conceptului de singularitate, al transumanismului şi al ideeii că, beneficiind de progresele tehnologiei şi ale ştiinţei, individul uman îşi poate extinde durata vieţii până la a deveni, practic, nemuritor.

Aubrey de Grey este un om de ştiinţă britanic, specializat în gerontologie şi interesat în mod special de studiul mijloacelor prin care procesul îmbătrânirii ar putea fi oprit, cu posibilitatea prelungirii considerabile a vieţii. Este un domeniu vizionar şi plin de promisiuni al medicinii regenerative, ramură care studiază procesele de înlocuire sau regenerare a celulelor, ţesuturilor sau organelor umane, în scopul de a le face să funcţioneze normal. După Aubrey de Grey, îmbătrânirea este determinată de un cumul de efecte ale metabolismului, iar scopul studiilor sale este împiedicarea declinului fizic şi cognitiv al fiinţei umane şi menţinerea unei stări de tinereţe biologică perpetuă, indiferent de vârsta cronologică.

udecând după exemplele de mai sus, savanţii par mai curând incitaţi de provocarea pe care o reprezintă, din punct de vedere ştiinţific (medical, tehnologic) evitarea declinului adus de vârstă şi atingerea imortalităţii. Poate că, într-adevăr, este (sau, mai curând, ar fi) o izbândă intelectuală colosală să reuşeşti să schimbi mersul firesc al lucrurilor, să împiedici ceea ce părea inevitabil, să opreşti, practic, timpul în loc şi, odată cu el, ravagiile asupra fiinţei umane de-a lungul vieţii ei; să fii cel care face să dăinuie tinereţea, în loc de a fi cel care suportă, neputincios, degradarea şi alunecarea spre moarte. 

Dar, dincolo de izbânda ştiinţifică, se află nişte întrebări pe cât de prozaice, pe atât de importante. Iată o asemenea întrebare, pe care n-o putem trece cu vederea, oricât le-ar displăcea unora să coboare din înaltele sfere ale cunoaşterii în grosolana materialitate a vieţii de zi cu zi: ce am mânca toţi, dacă am fi nemuritori?

Cele 7 miliarde de oameni care populează azi planeta au deja probleme în acest sens: suntem mulţi şi resursele Pământului, aşa cum sunt ele astăzi, nu ajung. Sporul populaţional e încă ridicat şi ne aşteptăm să fim 9 miliarde peste doar vreo patru decenii. Ce-o să mâncăm cu toţii, în condiţiile în care, chiar şi acum, hrana nu ajunge pentru toată populaţia planetei?

Organizaţia Naţiunilor Unite estima, într-un raport care analiza starea lumii în anul 2010 şi îşi arunca privirea spre viitor, că în 2015, cca. 920 de milioane de persoane tot vor trăi sub limita sărăciei - cu mai puţin de 1,25 USD pe zi (azi sunt 1,4 miliarde). Şi tot ONU prevede că, în anul 2050, cererea de produse alimentare va fi cu 75% mai mare decât astăzi - şi asta în condiţiile în care nu trăim şi nu mâncăm de-a pururi. 

A fi sau a nu fi nemuritor?

Dar, în fine, nemurirea chiar ar fi un lucru bun pentru om, ca specie? La nivel individual, unii şi-ar dori poate să trăiască veşnic, dar atâta vreme cât stăm cu toţii aici, pe Pământ, nimeni nu se poate sustrage la infinit destinului speciei sale.

Un biolog, specialist în evoluţionism, Andre Martins, de la Universitatea din Sao Paulo, Brazilia, a realizat recent o simulare computerizată a evoluţiei a două populaţii ipotetice - una de oameni obişnuiţi, muritori, şi o alta de făpturi umane nemuritoare.
Iar rezultatele sugerează că, pur şi simplu, îmbătrânirea şi moartea ne-au ajutat - şi cu siguranţă ne ajută în continuare - să evoluăm ca specie. În anumite circumstanţe, mortalitatea este efectiv unavantaj pentru supravieţuirea speciei umane.

În simularea lui Martins, paradoxal, specia muritoare a împins-o pe cea nemuritoare spre extincţie.
Rezultatul se datorează adaptării care are loc prin selecţie, de-a lungul generaţiilor succesive. Schimbările/mutaţiile fac ca fiecare generaţie să fie un pic mai bine adaptată decât cea actuală şi, petermen lung, să o elimine pe cea ai cărei indivizi nemuritori rămân înţepeniţi în aceleaşi tipare fiziologice şi comportamentale. În lumea naturală, dominată de hazard şi schimbări şi, în consecinţă, de necesitatea adaptării permanente, o specie care evoluează întruna - chiar dacă lent - are unavantaj competitiv. 

Criticii acestui experiment susţin că lumea în care trăieşte azi o mare parte a populaţiei Terrei nu mai are caracteristicile mediului natural, că factori precum schimbările tehnologice rapide şi acumularea masivă a informaţiilor necesită un alt tip de adaptare decât cea la mediul natural.

Posibil. Dar, dacă prelungirea duratei vieţii active (nu a vieţii pur şi simplu) prin progres ştiinţific şi tehnologic şi prin aplicarea lui într-un sistem medical mai bun, eliminarea sărăciei şi a foametei şi domolirea violenţei care încă scurtează nenumărate vieţi sunt scopuri raţionale şi demne de urmărit în virtutea consecinţelor lor pentru lumea de mâine, rămâne încă neclar în ce măsură atingerea nemuririi personale ar rezolva marile probleme ale civilizaţiei umane.