Spaima de deflaţie

Cristian Păun, contributors.ro

Prăbuşirea preţurilor în criză este de fapt fenomenul normal de corecţie al unei pieţe manipulată şi controlată prin pârghii monetare. Deflaţia este dovada erorii antreprenoriale masive făcută la adăpostul protecţiei statului şi a băncilor centrale. Fără deflaţie eroarea va rămâne în economie ca o cangrenă şi va continua să mănânce din resursele noastre dacă se va continua pomparea de bani în astfel de proiecte eronat dimensionate (multe dintre ele imobiliare). Deflaţia apare şi pe fondul prăbuşirii consumului privat datorat modificării aversiunii la risc, a temerii legată de viitor sau chiar a pierderii perspectivei cu privire la locul de muncă. Deflaţia apare şi datorită austerităţii la nivel de companii private şi chiar la nivel de stat.

În aceste condiţii, cine şi de ce ar trebui să se teamă de deflaţie? De ce băncile centrale evită o stare de deflaţie şi continuă să expandeze masa monetară (mai mult sau mai puţin temperat) cot la cot cu băncile comerciale cărora nu le-au aplicat corecţii prea dure (deşi multă eroare a fost infuzată în economie şi prin intermediul lor)? Răspunsul este simplu de dat:

[1] Primii interesaţi în a anula deflaţia prin măsuri monetare sunt cei care au fost păcăliţi de băncile centrale promotoare a unei politici keynesiste de “dobândă zero” (o absurditate economică pentru că nu putem anula incertitudinea din activitatea de creditare). În această categorie intră toţi cei care au fost prinşi de criză cu apartamentele nevândute sau încă în construcţie, cu credite ipotecare date unora care nu aveau de ce să le obţină în condiţiile unei pieţe a capitalurilor nealterată de intervenţionismul monetar dar şi cei care roiesc în jurul statului angajat şi el în proiecte megalomane finanţate prin titluri de stat cumpărate de băncile comerciale şi refinanţate apoi prin tiparniţă. Aceşti “antreprenori” conectaţi la stat şi la privilegiile pe care le oferă socialismul monetar au fost primii care au fost loviţi de criză însă mereu “prea importanţi pentru a fi lăsaţi să cadă”. Pentru ei tipărirea de bani a continuat iar inflaţia le-a alimentat supravieţuirea, cel puţin până când vin vremuri mai bune şi poate o schimbare de trend în evoluţia preţurilor (care la un moment dat s-ar putea să apară având în vedere câţi bani continuă să se tipărească);

[2] În opinia unora, spirala deflaţionistă este generatoare de prăbuşiri şi mai mari ale consumului. Nimic mai fals. Deflaţia înseamnă o putere de cumpărare mai mare (este inversul inflaţiei care o erodează). Ea va fi motivul reîntoarcerii spre consum al celor speriaţi de incertitudinea viitorului sau al celor loviţi de austeritate (tăieri de salarii). Deflaţia va continua aşadar până când se va atinge o nouă situaţie de echilibru. Mai mult, la o masă monetară constantă, nu toate preţurile vor cădea simultan. În timp ce unele preţuri vor cădea în continuare pentru că preferinţa consumatorilor va rămâne scăzută, resursele eliberate vor fi reorientate spre consumul altor bunuri preferate mai mult, unde preţul va creşte. Eliberarea de resurse se poate îndrepta şi spre economisire scăzând costul capitalului, care în condiţii de incertitudine în creştere are tendinţa de creştere. Scăderea consumului nu e neapărat rea pentru piaţă, în final contribuind la o “tehnologizare” mai bună a procesului de producţie;

[3] Deflaţia, spun oponenţii ei, va perturba serios procesul de producţie. Nimic mai fals pentru că ea va reduce costurile materiilor prime într-o primă fază, va reduce sănătos costul capitalului (nu prin manipulare de la banca centrală). În acest fel companiile vor putea produce şi vor putea oferi bunuri cu preţuri mai apropiate de puterea de cumpărare a consumatorilor. Preţul nu este singurul element care contează în decizia de a produce ceva ci şi cantitatea cerută din acel bun. Chiar şi la un preţ mai mic sau în scădere vei putea continua să fii profitabil doar dacă vei produce şi vei vinde mai mult. Producţia nu va fi afectată de deflaţie ci, dimpotrivă, este stimulată de aceasta.

[4] Deflaţia face ca anumite credite luate în perioada de avânt economic (“boom”) să fie dificil de a mai fi susţinute de către debitori (dobânda va avea o tendinţă pronunţată de scădere iar dacă ai avut un credit cu dobândă fixă poţi avea probleme reale). Nu toate creditele au fost luate în condiţii de dobândă fixă. Multe bănci, anticipând dezastrul, au impus în contractele de credit dobândă variabilă. Deflaţia va avantaja debitorii cu astfel de contracte de credit. În plus, băncile care nu au participat atât de mult la caruselul expansiunii monetare şi care au suficiente lichidităţi pot contribui la refinanţarea unor astfel de credite (care va ajusta condiţiile de creditare la noile condiţii de piaţă). Abţinerea de la consum va creşte economisirea, va reduce natural dobânda şi va creşte substanţial oferta de capital care poate fi folosită pentru refinanţarea acestor credite luate iniţial cu dobândă fixă mare.

[5] Deflaţia creează şomaj. Aceasta este poate cea mai absurdă “spaimă” alimentată de teoriile economice keynesiste (curba Philips) cu care masele sunt aţâţate împotriva „laisse-faire”-ului monetar. Legătura inversă dintre inflaţie şi şomaj nu stă absolut deloc în picioare atunci când inflaţia se va vedea rapid în dobândă (efectul Fisher). Tipărirea de bani (inflaţia mai mare) pentru a reduce dobânda care să stimuleze investiţiile (cele mai multe eronate făcute fie de stat fie de sectorul privat) şi să creeze locuri de muncă este una dintre marile iluzii ale teoriilor economice “moderne”. Dobânda include în ea o primă de inflaţie aşa că atunci când se apasă suficient de mult pe pedala expansiunii monetare dobânda îşi va schimba rapid trendul de apropiere asimptotică de zero. De aici până la dezastru nu mai e decât un pas. Dimpotrivă, aşa cum am arătat mai sus, deflaţia stimulează producţia care nu poate fi făcută fără a angaja oameni noi. Prăbuşirea consumului eliberează resurse pentru economisire care vor fi îndreptate spre producţia de bunuri de capital (maşini şi utilaje) care vor presupune angajarea de noi oameni. Cu cât preţurile sunt mai puţin manipulate de stat, cu atât angajarea resursei umane se va face acolo unde este mai eficient să se facă. Prin încăpăţânarea de a produce bani din nimic pentru a menţine în viaţă statul, cei care lucrează cu statul (farmaciile de exemplu), băncile comerciale la nivelul din perioada de “boom” nu facem decât să închidem afaceri eficiente deja existente sau care ar fi putut să se deschidă. Pe termen lung vom ajunge să lucrăm toţi la stat sau pentru stat.

Concluzia este cât se poate de clară. Atunci când statul ne vorbeşte despre absenţa unor cauze monetare în evoluţia preţurilor sau când ne povesteşte despre cum ar trebui să crească unele preţuri, deşi natural ele ar trebui să scadă, de fapt ne ascunde adevărata sa faţă. Ne ascunde pe cine vrea să apere de fapt şi pe cine protejează cu adevărat. Statul sare mereu să îi apere pe acei “prieteni” ai săi care niciodată nu au vândut nimic pieţei libere şi care nu ştiu cât de dureros este falimentul, mai ales atunci când el se produce din vina celor care se dau “prietenii” tăi. Lipsa de dezvoltare a unei economii apare şi pe fondul manipulărilor monetare de tot felul promovate la adăpostul unor pseudo-teorii economice care aproximează mult prea mult realitatea economică şi din care deflaţia trebuie neapărat să lipsească. Ceea ce sunt vândute pe post de veritabile „pilule de stabilitate” (stabilitatea preţurilor, stabilitatea cursului de schimb, dobânzi egale cu zero) au efecte secundare dezastroase şi ne menţin în această imobilitate generaţie după generaţie.