În numele solidarităţii

Manifestaţiile s-au soldat cu victime atât din partea protestatarilor dar şi a poliţiei. În urma unei provocări, şapte poliţişti  au decedat iar opt muncitori au fost arestaţi şi deferiţi justiţiei. Muncitori din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franţa şi Spania au adunat fonduri pentru plata avocaţilor apărării. Aceste evenimente au pus începutul unei sărbători a muncitorilor de pe întreaga planetă care a fost denumită „Ziua internaţională a solidarităţii oamenilor muncii” şi simbolizează solidaritatea dintre muncitori pentru obţinerea unor condiţii decente de muncă.

În Republica Moldova, ziua de întâi mai a pierdut în mare parte conotaţia sa istorică, constituind mai degrabă un prilej pentru politicieni de a-şi face PR. Anume din această cauză, cu câteva săptămâni înaintea sărbătorii din acest an era mare îmbulzeală la Primăria capitalei pentru a obţine dreptul de a organiza manifestaţii în centrul Chişinăului. Până la urmă, acest drept l-au câştigat liberal-democraţii (sic), care însă au fost „generoşi” şi l-au cedat sindicatelor. E şi acesta un PR, nu?

Acest fapt, însă, nu i-a împiedicat pe comunişti să-şi organizeze propria manifestaţie, considerându-se, cu aplombul care-i caracterizează, cei mai în drept să se solidarizeze cu oamenii muncii. Este evident că de fapt, mărşăluirea lor nu a fost decât un nou episod în războiul pentru revenirea la putere, pe care îl poartă de aproape trei ani iar data de întâi mai ca şi cea de nouă mai sunt exploatate la maxim pentru a-şi mobiliza simpatizanţii. Apărarea drepturilor oamenilor muncii este tentantă doar în măsura în care îi aduce mai aproape de putere.

Într-un final, cele două manifestaţii, a sindicatelor şi a comuniştilor  s-au produs (nu fără mici altercaţii) după scenariile programate de către politicieni iniţial iar participanţii au plecat la îndeletniciri mult mai apropiate sufletului moldoveanului de rând, ieşiri la iarbă verde şi frigărui.

Până la urmă, oamenii muncii propriu zişi sunt la noi o specie pe cale de dispariţie. În Republica Moldova, unde industria scade de la an la an, abia dacă au mai rămas câteva sute de mii de muncitori şi cifra scade destul de repede. Angajatorii se plâng în permanenţă de lipsa braţelor de muncă însă nu prea se grăbesc să le propună salarii mai atractive.

Pe de altă parte, pe concetăţenii noştri salariile mici şi condiţiile grele de lucru nu-i fac să protesteze împotriva guvernării, a burgheziei sau a altor clase asupritoare. Ei au oportunitatea imigrării peste hotare unde cel puţin salariile sunt mai mari. Iar acest lucru ar trebui să-i îngrijoreze pe toţi cei ce acumulează capital politic, erijându-se în apărători fervenţi ai clasei muncitoare, fie opoziţie, putere sau sindicate. Altminteri, în vre-o câţiva ani, nu vor mai avea cu cine să se solidarizeze.