Lasă impresia unei paradigme forţate, dar putem spune că cei care au procedat conform acestei filosofii au participat la progresul general şi, în parte, au schimbat lumea. Este vorba despre toţi acei inventatori care au trecut peste depresie atunci când au eşuat în realizarea unor obiective şi au avut tăria de a remarca potenţialul într-o eroare, sau într-o coincidenţă. Historia.ro a făcut un top cu cele mai importante invenţii accidentale şi descoperiri oferite lumii, practic, fără intenţie.ArtificiilePentru multă lume nu mai este un secret că artificiile au fost iniţial folosite în China, cu peste o mie de ani în urmă. Ceea ce, probabil, nu cunosc mulţi este faptul că, potrivit unei legende larg răspândite şi în general acceptată, ele au fost inventate accidental acum două mii de ani de către un bucătar chinez care experimenta reţete culinare. Bucătarul ar fi amestecat cărbune, pucioasă şi salpetru (nitrat de potasiu) – ingrediente comune în gastronomia acelor vremuri, pe care le-a introdus într-un tub de bambus. Atunci când mixtura a intrat în contact cu focul, totul a explodat. Cea mai timpurie documentare oficială a artificiilor datează din secolul al şaptelea d.H., atunci când erau folosite în China pentru alungarea spiritelor rele – graţie zgomotului produs - şi în cadrul ritualurilor religioase de invocare a fericirii şi prosperităţii. În cele din urmă, meşteşugul obţinerii artificiilor a devenit o profesie independentă, iar în China pirotehnicienii (maeştrii artificiilor) au ajuns în scurt timp să fie respectaţi pentru priceperea lor de a organiza spectacole uimitoare de sunet şi lumină.Politetrafluoretilena (Teflon)În chimie este cunoscut sub numele de politetrafluoretilenă (PTFE) şi este considerat cea mai alunecoasă substanţă existentă. Proprietăţile „nelipicioase” ale polimerului sintetic teflon au făcut ca acest material să transceadă bucătăria, unde întrebuinţările sale sunt deja notorii şi să îşi găsească menirea în industria aerospaţiala, comunicaţii, electronică, procese industriale, arhitectură şi cosmetică. Teflonul a ajuns să fie folosit chiar şi pe mobilier sau în componenţa ţesăturilor, prezenţa lui prevenind murdărirea de orice fel, graţie proprietăţii spectaculoase de a nu adera la alte substanţe. PTFE a fost inventat accidental în anul 1938 de către chimistul american Roy Plunkett, de la Kinetic Chemicals, din New Jersey. Plunkett încerca să fabrice un nou agent de refrigerare pe bază de cloro-fluor-carbon (CFC), prin intermediul interacţiunii dintre gazul de tetrafluoretilenă (TFE) şi acid hidrofluoric. Aşadar, cercetătorul a folosit o cantitate foarte generoasă de gaze TFE, pe care le-a presurizat, le-a răcit şi le-a stocat într-un recipient metalic. Atunci când a dorit să verifice conţinutul canistrei, a constatat că tot gazul dispăruse şi totuşi recipientul nu îşi pierduse din greutate nici după deschidere. Curios, a dezmembrat vasul şi a descoperit în interior un material alb asemănător cu ceara şi bizar de alunecos. Analiza materialului a demonstrat că era perfluoretilenă polimerizată, fierul de pe interiorul containerului funcţionând ca un catalizator la presiuni ridicate. Kinetic Chemicals a patentat noul material în 1941 şi l-a înregistrat în 1945 sub marca de Teflon.Geamul laminatEste vorba despre un tip de geam securizat care nu se fragmentează sub incidenţa unor şocuri de natură să îl spargă. Atunci când se acţionează asupra acestui tip de geam cu o forţă distrugătoare, el este ţinut închegat de un strat intermediar, cunoscut ca polivinil butiral (PVB), dispus între două sau mai multe straturi de sticlă. Această folie mediatoare păstrează straturile geamului unite chiar şi atunci când sticla este lovită, rezistenţa sa sporită prevenind fărâmiţarea . În mod tipic, tehnologia se întrebuinţează în cazul parbrizelor şi lunetelor de automobile. Geamul laminat a fost inventat în anul 1903, de către chimistul francez Edouard Benedictus, pe care l-a inspirat un accident de laborator. Întâmplător, un recipient de sticlă a ajuns să fie acoperit cu nitratul de celuloză aflat în componenţa plasticului şi atunci când, tot accidental, a fost scăpată pe jos, s-a spart, dar nu s-a împrăştiat în bucăţi. Atunci lui Benedictus i-a venit ideea de a fabrica un material compozit din sticlă şi plastic, pentru a reduce efectele nefaste ale accidentelor auto. Invenţia nu a fost adoptată imediat de constructorii de automobile, dar geamul laminat a intrat rapid în componenţa vizierelor măştilor de gaz folosite în timpul Primului Război Mondial.Cuptorul cu microundeEnergia microundelor este un fenomen natural care se manifestă atunci când curentul electric circulă printr-un conductor. Practic, microundele reprezintă o formă de radiaţie electromagnetică asemănătoare cu lumina solară sau cu undele radio. Aproape oricine ştie astăzi ce este, la ce anume serveşte şi cum se foloseşte un cuptor cu microunde. Mai puţin cunoscut este faptul că aparate folosind acest principiu de funcţionare există la îndemâna oamenilor de peste şaizeci de ani şi nu de ieri, de azi. În anul 1946, inginerul dr. Percy Spencer, de la Corporaţia Raytheon, desfăşura un proiect legat de tehnologia radar. Americanul testa în laborator un tub electronic de înaltă frecvenţă, denumit magnetron, atunci când a constatat un fenomen bizar: batonul de ciocolată din buzunarul său s-a topit în timpul unui astfel de experiment. Episodul l-a uimit, aşadar a mai supus ulterior testării boabe de porumb şi un ou, pe care le-a expus în apropierea tubului alimentat cu electricitate. Atât reacţia boabelor, care s-au transformat în floricele, cât şi a oului, care a explodat, i-au dat de înţeles cercetătorului că era martor al unei expuneri la energie cu microunde de joasă densitate. Şi s-a gândit că orice fel de hrană ar putea fi preparat după acest principiu. Prin urmare a modelat o cutie metalică ce putea fi alimentată cu electricitate, energie care nu putea evada creând un câmp electromagnetic de înaltă densitate. Atunci când alimentele erau introduse în cutia metalică şi tratate cu microunde, temperatura lor creştea foarte rapid. Astfel a inventat dr. Spencer ceva ce avea să revoluţioneze gătitul şi a pus bazele unei industrii de multe milioane de dolari, cuptorul cu microunde.PlasticulÎn anul 1862, Alexander Parkes a prezentat un material organic, derivat din celuloză, care, odată încălzit, putea fi modelat păstrându-şi forma după răcire. Era prima versiune de plastic şi se numea parkesină (piroxilină). Materialul s-a bucurat de un succes efemer, din pricina unei calităţi sărace, cauzată de reducerea costurilor pentru producţie. A urmat celuloidul, cunoscut iniţial ca xilonită şi derivat din celuloză şi camfor alcoolizat. A fost inventat de americanul John Wesley Hyatt ca substitut pentru fildeşul folosit în bilele de biliard. În afara acestei aplicaţii, celuloidul a devenit faimos ca fiind primul film fotografic flexibil întrebuinţat în fotografie şi pentru realizarea imaginilor în mişcare. Fiind un material foarte inflamabil şi cu descompunere uşoară, sfera întrebuinţărilor sale a fost mult restrânsă. După nitratul de celuloză, formaldehida a urmat ca produs ce avea să marcheze avansul către tehnologia plasticului. În 1899, britanicul Arthur Smith a obţinut răşina din fenol şi formaldehidă (selac), pentru a o folosi ca înlocuitor al ebonitei în izolaţiile electrice. Fiind însă un material costisitor şi greu de procurat, chimistul belgian Leo Hendrik Baekeland s-a gândit să creeze şi pentru acesta o alternativă, cu intenţia de a face profit. Fără să vrea, a îmbunătăţit tehnicile de reacţie între fenol şi formaldehidă şi a inventat astfel prima răşină complet sintetică, ce a devenit un succes comercial. Belgianul a obţinut un material modelabil care suporta temperaturi ridicate fără să manifeste distorsiuni. L-a denumit bakelită şi a remarcat la scurt timp că avea mii de posibile întrebuinţări. Din acest material a derivate plasticul, care este astăzi folosit în aproape orice industrie.RadioactivitateaRadioactivitatea este procesul prin care nuclee atomice instabile eliberează particule energetice subatomice. Fenomenul poate fi observat în cazul elementelor grele, precum uraniul şi în izotopi radioactive, precum carbonul-14. Există trei tipuri de radiaţie radioactivă – particule alfa, particule beta şi raze gamma. Acestea sunt încărcate pozitiv, negativ şi neutru. Expunerea umană la radioactivitate se măsoară în razi, unde un rad reprezintă 0,01 jouli de energie absorbită per kilogram de ţesut. În anul 1896, fizicianul francez Antonie Henri Becquerel era preocupat de fluorescenţa naturală şi de novatoarea rază X. În cadrul cercetărilor sale, specialistul a executat numeroase experimente pentru a observa dacă mineralele fluorescente natural aveau capacitatea de a produce raze X după ce au fost expuse la Soare. Din păcate, sau din fericire, era iarnă atunci când Becquerel îşi desfăşura testele şi, vreme de o săptămână întreagă cerul a fost acoperit de nori. Acest lucru l-a determinat pe specialist să îşi abandoneze temporar echipamentul într-un sertar, în aşteptarea unor condiţii meteo favorabile. Atunci când Becquerel a vrut să-şi reia experimentul,el a constatat că bucata de uraniu lăsată în sertare se autoimpregnase pe o placă fotografică în absenţa unei expuneri anterioare la lumină. Cercetând în continuare, alături de Marie şi Pierre Curie, pe această nouă direcţie, francezul a descoperit radioactivitatea.„Praful inteligent”Noţiunea de “Smartdust”, sau “praf inteligent”, vizează un sistem de elemente microelectromecanice (MEM), asemenea senzorilor, capabil să detecteze şi să măsoare, spre exemplu, lumina, temperatura, vibraţia, magnetismul şi substanţele chimice. Aceste dispozitive pot fi organizate în reţele wireless (fără interconectare fizică) şi, graţie progresului tehnologic, reduse la dimensiunea unor fire de nisip conţinând senzori, circuite, tehnologie de comunicaţii bidirecţionale şi o sursă de energie. MEM pot comunica între ele pe distanţe de până la 300 de metri. Praful inteligent a fost descoperit în premieră, în anul 2003, de studenta americană Jamie Link, în timp ce îşi realiza lucrarea de doctorat în Chimie la Universitatea din California, în San Diego. Unul dintre chip-urile de siliciu pe care le folosea i s-a ars atunci, dezintegrându-se, iar femeia a observat că micile fragmente rezultate încă mai funcţionau ca senzori. Descoperirea i-a adus lui Jamie Link un premiu de 50.000 de dolari în cadrul competiţiei inventatorilor universitari din 2003. Între aplicaţiile posibile ale prafului inteligent se numără posibilitatea de a monitoriza puritatea apei potabile sau a apei marine, capacitatea de a detecta agenţii chimici şi biologici periculoşi din aer şi chiar abilitatea de a localiza şi distruge celulele tumorale din organism.Cauciucul vulcanizatCauciucul s-a răspândit în toată lumea pornind de la aborigenii din America Centrală şi de Sud. Aceştia sunt cei care l-au şi denumit “caoutchouc”, deviat din termenul “cahuchu”, aparţinând, posibil, dialectului mezoamerican Nahuatl şi care s-ar traduce, aproximativ, prin “lemn plângător”. Columb a fost cel care a introdus noul material în lumea occidentală, iar produsele din cauciuc s-au bucurat de un mare succes, până în anii 1830, atunci când frenezia s-a domolit din cauza faptului că “lemnul exotic” se topea în apă fierbinte şi devenea casant la frig. Charles Goodyear a fost inventatorul care a descoperit cu acea ocazie cauciucul vulcanizat, sau neutru din punct de vedere termic. S-a întâmplat în Massachusetts, în 1839, atunci când cercetătorul îşi prezenta cel mai recent amestec de răşină, pucioasă şi plumb. Ridiculizat, şi-a ridicat nevrotic pumnul în aer şi câteva picături din substanţă au sărit pe o etuvă înfierbântată. Atunci când Goodyear a început să o cureţe a observat că o bordură elastică se formase la marginea materialului întărit. Era începutul. Executând teste ulterioare, inventatorul a descoperit în cele din urmă cheia: aplicarea unui abur cauciucului sulfurizat timp de mai multe ore sub presiune, la o temperatură de aproximativ 132 de grade Celsius, a avut ca rezultat cauciucul vulcanizat.Pacemaker (stimulatorul cardiac)Un pacemaker, sau stimulator cardiac, este un dispozitiv electronic de mici dimensiuni care se implantează în pieptul sau în abdomenul unui pacient cu probleme ale miocardului pentru tratarea aritmiilor (ritm incorect de funcţionare a inimii). Prima versiune de pacemaker, extern şi destul de primitiv, poartă semnătura inginerului electrician de origine canadiană John Hopps. În 1950, Hopps desfăşura cercetări privind hipotermia şi încerca să recalibreze temperatura corpului uman cu ajutorul radio-frecvenţei. În timpul experimentelor sale a înţeles, însă, că dacă o inimă se opreşte din pricina temperaturii scăzute, ea poate fi repornită prin electrostimulare. Aşa s-a ajuns pentru prima oară la ideea de pacemaker. Invenţia rezultată a fost totuşi una necizelată şi dureroasă pentru pacient în timpul folosirii şi, fiind alimentată cu energie electrică de la o priză de perete, prezenta un real pericol de electrocutare letală a utilizatorului. Abia un deceniu mai târziu, în 1960, un pacemaker intern, portabil şi sigur avea să fie construit, tot accidental, de inginerul american Wilson Greatbatch. Cercetătorul lucra la realizarea unui instrument a cărui menire ar fi fost înregistrarea sunetului bătăilor accelerate ale inimii. În timp ce construia circuitul propriu-zis, Greatbatch a întins mâna către un recipient cu piese electronice după un rezistor cu impedanţa de 10.000 de ohmi, necesar finalizării circuitului. În schimb, fără să îşi dea seama, inginerul a ales un rezistor de 1 megaohm (10 la puterea 6 ohmi). Definitivat şi testat, circuitul pulsa pentru 1,8 milisecunde şi se oprea vreme de o secundă. Era o cadenţă veche de când lumea: o bătaie perfectă a inimii.PenicilinaPenicilina este un antibiotic derivat din fungii penicillium care acţionează în special împotriva bacteriilor gram-pozitive ( cele care devin violet sau de un albastru-închis sub efectul coloraţiei Gram cu violet de Genţiană, folosită în microbiologie pentru examenul microscopic al bacteriilor, metodă care a permis clasificarea acestora în funcţie de afinitatea tinctorială a peretelui bacterian). Penicilina este de două tipuri: G – forma injectabilă şi V – forma acidorezistentă, care se poate administra oral). Acest antibiotic acţionează cu randament redus contra germenilor gram-negativi (nu reţin violetul de Genţiană şi prezintă o coloratură roşie sau roz), fapt care a determinat obţinerea unor derivate precum ampicilina. Având în vedere că în mai puţin de un secol de când penicilina a fost descoperită antibioticele au salvat aproximativ 200 de milioane de vieţi, putem spune că aceasta este cea mai importantă invenţie accidentală dintre toate cele menţionate. Într-o zi din anul 1928, biologul scoţian Alexander Fleming şi-a părăsit pentru mai mult timp laboratorul de lucru fără a-l curăţa. La întoarcere, omul de ştiinţă a remarcat ca pe unele dintre culturile sale se dezvoltase un soi de ciupercă necunoscută ce manifesta o caracteristică bizară: bacteriile nu păreau să contamineze acele culturi în special şi nici să se dezvolte în jurul lor. Astfel s-a născut penicilina. Este de menţionat că în 1885, savantul roman Victor Babeş anticipase acţiunea inhibantă a substanţelor elaborate de microorganisme, intuind efectele practice ale antagonismului microbian în terapeutică.
